Cronica unei noi zile de poveste din Domneștii de pe muscelele basarabe
Pe 28 iunie, s-au împlinit 112 ani de la nașterea Elisabetei Rizea, născută la Domnești, în familia Mariei și a lui Ion Șuța.
Cu acest prilej, s-a organizat a II-a ediție a simpozionului „112 ani de la nașterea Elisabetei Rizea la Domnești”.
Dorim să permanentizăm această manifestare și să aibă loc an de an. Evenimentul, ca și anul trecut, a avut trei părți. Mai întâi, la monumentul ridicat în memoria luptătorilor anticomuniști de pe valea Râului Doamnei, a fost ținută o scurtă slujbă de pomenire, de către preoții parohi ai celor două biserici din sat.
Apoi, în sala de conferințe și expoziții de la Casa de Cultură, într-o atmosferă crescând în emoții, alături de invitații noștri, doamna Niculina Moica, președintele AFDPR, aruncată de comuniști în închisoare pe când avea 15 ani, doamna Clara Mareș, un istoric a cărei expertiză în problematica memoriei românești este recunoscută în domeniu, doamna Oana Stănciulescu, jurnalist și istoric, prin video-call, domnul Andrei Ursu, unul dintre cei mai tenace luptători cu securitatea veche, dar și cu cea nouă, Bogdan Varvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea, plecând de la exemplul demn și curajos al „viteazei din Nucșoara”, am început o dezbatere despre detenția feminină în cea mai neagră pagină a istoriei noastre, perioada comunistă.
După ce le-am urat bun venit oaspeților noștri, spunându-le câteva lucruri despre istoria noastră locală, am reiterat originea domneșteană a Elisabetei și legătura sa profundă cu unchiul ei, Gheorghe Șuța, asasinat mișelește de comuniști în anul 1948.
Apoi a vorbit doamna Niculina Moica. Am realizat o emisiune cu dumneaei, telefonică. Dar, ascultându-i pe viu mărturia despre anii adolescenței, care trebuiau să fie cei mai frumoși din viața ei, însă i-a petrecut în închisorile comuniste, am retrăit momentele incredibile de când am filmat la Memorialul de la Pitești. Experiența sa din acel infern, contactul cu câteva dintre femeile muscelence din gruparea de rezistență din zona Nucșoara, momentele de umilință supremă, de abuzuri de nepovestit la care au fost supuse acele femei demne, dârze și cu credință în Dumnezeu, s-au aruncat asupra minții și inimii mele ca niște bice ale unor legionari romani.
Un moment deosebit de emoționant l-a reprezentat mesajul video pe care ni l-a transmis doamna Ana Blandiana, cea mai cunoscută și mai implicată figură din spațiul public românesc în restaurarea memoriei noastre recente.
Doamna Clara Mareș, făcând parte dintre autoarele uneia dintre cele mai bulversante cărți scrise despre torturile la care au fost supuse femeile românce în prima fază a comunismului românesc, „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism”, ne-a exemplificat câteva monumente de eroism din acele vremuri. Cercetările dumneaei, bazate pe arhive, sunt de necontestat, în ciuda opoziției vocale și puternice a foștilor torționari securiști.
Doamna Oana Stănciulescu, deși nu a putut fi prezentă fizic, din motive întemeiate, a fost alături de noi prin video-call și ne-a felicitat pentru inițiativele noastre. Ne-a vorbit despre câteva dintre personajele extraordinare pe care le-a cunoscut de-a lungul anilor și despre poveștile lor incredibile, mai ales prin tragismul lor. Dar a subliniat lipsa, mai degrabă voită, a statului român, din problema cunoașterii, la dimensiunile reale, a perioadei comuniste. Lipsa unui muzeu al comunismului, care a fost promis și răspromis, de atâtea și de atâtea ori, nu poate fi compensată decât parțial, dar magistral, de inițiative private, precum cea a Memorialului de la Sighet realizat de Ana Blandiana și Romulus Rusan.
Unul dintre motivele care stau la baza unui astfel de eveniment a fost, este și va fi promovarea proiectului extraordinar de renovare a Casei Elisabetei Rizea, de la Nucșoara și transformarea ei într-un adevărat loc de învățare a trecutului nostru, pe care Bogdan Varvoreanu se zbate să îl realizeze. El ne-a vorbit despre lucrările recente pe care a reușit să le realizeze acolo, acum câteva săptămâni.
Dacă vreți sau știți oameni care ar putea dona sume cât de mici, puteți să căutați datele de contact ale Asociației Casa Elisabeta Rizea.
După o pauză de hidratare, în a treia parte a evenimentului, am vrut să vedem dacă, într-adevăr, în perioada ceaușistă securitatea și-a potolit pofta de sânge și s-a aflat într-o stare de comuniune cu poporul român, așa cum ne-a spus Înalta Curte de Casație și Justiție recent. Domnul Andrei Ursu, cel mai perseverent luptător împotriva securiștilor vechi și noi pe care am avut onoarea să îl cunosc și cu care am realizat unele dintre cele mai vizionate emisiuni ale mele, ne-a invitat să urmărim filmul documentar „Cazul inginerului Ursu”, despre uciderea tatălui său în beciurile securității, după torturi inimaginabile, în noiembrie 1985, dar mai ales despre lupta sa sistematică împotriva sistemului securistic ce nu a dispărut niciodată din România. Nici nu îmi pot imagina cât de greu este pentru un om care știe cine i-a omorât tatăl, are cele mai puternice dovezi, dar totuși trebuie să fie martor, actor, în cel mai prost, cel mai grotesc film pus în scenă de măreața justiție română la 33-34 de ani de la căderea comunismului. Dar tenacitatea sa, puterea pe care o emană, mai ales echilibru său, pe care le-am simțit din plin, din interacțiunea directă, au fost și sunt un motiv dătător de speranță.
Desigur că momentele de socializare de după sunt întotdeauna savuroase și, poate, cele mai interesante. Dacă vreți să vedeți că am dreptate, data viitoare fiți alături de noi!
De partea tehnică și protocolară s-a ocupat, ca de obicei, cu dragoste și implicare totală, domnul primar Ion Doru Smădu, care a fost și este mereu aproape de actul cultural în Domnești.
Mii de mulțumiri tuturor celor care s-au așezat azi lângă noi și ne-au ascultat!
România este o stare de spirit, este starea noastră de spirit. Au încercat bolșevicii, prin cele mai sinistre și ucigașe metode, să îl spargă, să îl distrugă, dar parte din el rezistă. Cât, depinde de noi...
Bogdan GRIGORE
