VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Jocuri fără echipament
Titlul de deasupra e pretenţios şi, în acelaşi timp, inexact, pentru că orice joc, vigilenţa materialistă a lui Marx nu ne îngăduie abatere, trebuie să folosească un suport oarecare, un ceva - fie acest ceva doar nişte numere, cel puţin spuse dacă nu şi scrise, sau nişte cuvinte. La limită, putem considera şi cuvintele un fel de „echipament”. Nu dau exemple, toţi am jucat prin şcoală „fazan”, iar cine n-a jucat la timpul potrivit, e bine să înveţe, în loc să-şi cumpere tabletă, cu jocuri colorate... Fazanul nu costă, nu poluează, nu trebuie schimbat peste şase luni.
Am văzut cărţi, mai vechi, e adevărat, în care jocurile „fără echipament” erau numite jocuri „de închisoare”, pentru simplul motiv că acolo, pe vremea când se scriau cărţile acelea vechi, nu aveai acces la piese de şah, telefoane cu ecran de două ori cât palma şi calculatoare - că doar cărţile pe care le scriu acum cu veselă şi inspirată frenezie parlamentarii şi miniştrii noştri, după ce nu mai sunt parlamentari şi miniştri, ci nişte corupţi inocenţi, hărţuiţi politic, cărţile, zic, nu se pot scrie cu acul pe bucata de săpun, ca poeziile în celulele Aiudului...
Cel mai cunoscut joc de genul acesta este „Piatră-foarfeci-hârtie”. Se joacă cu mâna, în doi, piatra bate foarfecile („le toceşte tăişul”), foarfecile bat hârtia („o taie”), iar hârtia bate piatra („o înfăşoară”). Concurenţii ţin mâna la spate, numără amândoi până la trei şi atunci scot brusc mâinile la vedere, fiecare cu ce i-a trecut prin minte să producă (piatră = pumnul strâns, foarfeci = două degete desfăcute, hârtie = palma desfăcută). Se poate juca până la zece, se poate juca pe stradă, în autobuz, la şcoală, la şedinţă şi, desigur, la Jilava. Nu se poate juca solitar, stânga cu dreapta, decât dacă eşti viţelul cu două capete sau eşti beat bine - scuzaţi, m-a luat spiritul analitic pe dinainte, nu trebuie menţionate chiar toate posibilităţile. Nu cred însă că între scrierea unui capitol şi altul de carte, aleşii noştri selectaţi de DNA pentru „cantonament” se ocupă cu aşa ceva - dar dacă se ocupă, trebuie să fie interesantă terminologia, că nu cred că au păstrat-o în forma veche, desuetă, prea transparentă, înţelege oricine aude. Îmi imaginez variante: ordonanţa bate legea (pentru că Avocatul Poporului joacă ţurca sau doarme), legea bate mita (de obicei e invers, dar regulamentul trebuie să fie circular), mita bate ordonanţa (asta e o regulă subînţeleasă). Sau: sacoşa bate telefonul (cu cât telefonul are firul mai „scurt”, cu atât sacoşa, ca să-l bată, trebuie să aibă gura mai largă), telefonul bate ministrul (telefonul bate tot, din releu în releu până la şefa DIICOT şi ministrul de Interne), ministrul bate sacoşa (cu degetul o bate şi cu subînţeles, privind semnificativ spre etajul de deasupra sau, pe geam, peste drum, spre sediul partidului). La fel, nu cred că autorii de cărţi care au preţul în luni şi ani joacă numai până la zece - dar nici că-şi păstrează reflexele de afară nu cred, până la milioane nu au cum ajunge, se usucă gura numărând şi nici nu te apropii de milion. Ce să mai vorbim despre bâţâitul mâinii în-spate-în-faţă-în-spate-în-faţă... Una e milionul numărat de o bancă, din sută în sută de euro, cu maşinăria de numărat, şi alta cel pe care trebuie să-l numeri singur. Plus că te aude al treilea coleg de celulă şi crede că vorbeşti codificat cu partenerul de joc, îşi scurtează stagiul de chibiţ fără măcar să scrie şi el o broşură.
Mai ştiu jocuri cu degetele, dar ceva mai complicate (la unul dintre ele trebuie să faci şi diferenţa dintre numere pare şi impare), deci, s-ar putea spune, pentru consilieri şi secretari de stat, dar le las pe altădată, tocmai a ieşit Udrea de la DNA, fug, sunt curios ce jocuri - ce jucători - le-a propus procurorilor...
