Satul românesc, frumosul sufletului din noi
De ceva vreme, de fiecare dată, când vin Sărbătorile de iarnă, ies în tinda sufletului și observ că, vizibil sau „mai pe furiș”, satul tradițional românesc este pe cale de dispariţie. Dispar, încet dar sigur, portul, tradiţiile, casele vechi strămoşeşti, dispar ţăranii, animalele sunt mai puţine, rămân doar locurile, prinse şi ele în organizări administrative.
Lumea miraculoasă a satului românesc trăiește o criză sub două aspecte, generate de tendința către globalizare: criza conştiinţei morale moderne și criza culturii tradițonale, păstrătoare a identiății neamului trăitor între Carpați, Dunăre și Marea cea mare.
Nu există un echilibru al tradiţiei cu modernizarea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică ce este, în primul rând, ecologică. Am putea, dar n-o facem, să-i dăm o gură de aer prin activităţi alternative la agricultura de subzistenţă, adică să avem reinventarea meşteşugarilor, agricultură ecologică şi proiecte de modernizare. Sunt atuuri ale satului la care nu trebuie să renunţăm, liniştea, aerul curat şi păsările. Avem nefericitul paradox, satul se restrânge spre vatră şi fuge în lume.
Dar, cred eu, că satul tradițional românesc, unde am „ascuns” frumosul copilăriei mele, încă nu este la apus, ci se află mai degrabă într-un proces de schimbare. O schimbare care nu totdeauna este pe placul nostru, al etnologilor, dar se va petrece indiferent dacă vrem sau nu. Acesta este mersul normal al lumii. Cum se schimbă satul românesc depinde, însă, de noi și de modul în care specialiștii și legislatorii își vor da mâna pentru a dezvolta, pe de o parte, conștiința locuitorului de la sat în respectul tradiției și, pe de altă parte, de a menține legătura cu mediul și valorile consacrate în ani pentru construirea casei sau dezvoltarea vieții rurale după modele vechi, dar care obligatoriu trebuie să includă noul. Satul nu poate încremeni în timp. Și de altfel satul nu a fost niciodată un loc idilic, cu mândre în costume de sărbătoare care merg la coasă cântând. Satul este un organism viu, în evoluție permanentă, mai rapidă sau mai lentă. Plecând de la această înțelegere realistă a satului trebuie să-i acceptam și schimbarea. Dar niciodată nu cred că va fi nevoie să-i acceptăm dispariția dacă asta depinde și de noi. Și nu putem să acceptăm acest lucru pentru că am accepta să nu mai avem repere identitare și să nu mai știm de unde venim.
Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului.
Satul nu este și nu a fost niciodată un spațiu idilic și în niciun caz mioritic. Satul este un loc în care pătrund tot mai mult informații, în care au pătruns invențiile secolului XX - lumina electrică, apa curentă, canalizarea, în sat pătrund internetul și mijloacele de comunicare ale secolului XXI. Din păcate, uneori dispar valorile morale ale păstrării unui patrimoniu construit și de tradiții, ceea ce nu înseamnă însă că dispare spiritualitatea satului. Biserica, de exemplu, a rămas în continuare un reper spiritual spre care se întorc mulți români de la sat și nu numai. Sunt sate aproape depopulate, sunt sate din care tinerii au plecat. Aceasta este realitatea de cel puţin 60 de ani. Nu s-a întâmplat peste noapte. Din păcate, sunt prea puține măsuri de revigorare a satului și de cointeresare a tinerilor în dezvoltarea sa. Desigur, satul românesc nu va fi niciodată satul din balade, dar este important să știm că el va rămâne un reper de identitate. Cu toate transformările profunde care s-au petrecut și se petrec în satul românesc, el va reprezenta un spațiu de referință pentru însăși cultura românească. Satul va fi întotdeauna locul genezei noastre. Trebuie să acceptăm că fiecare generație își vede viața altfel structurată și adaugă noi valori la cele vechi. Important este să facem ceea ce trebuie pentru a ne menține baza solidă pe care s-a ridicat vechiul sat aflat acum în transformare. Spațiul idilic și mioritic a aparținut totdeauna livrescului. Satul real este o lume în care se trăiește, se moare, se nasc copii, sunt oameni care se ceartă și se împacă, au loc procese și chiar crime. Satul românesc este o lume reală. Și dacă el se află acum în criză este pentru că omenirea însăși se află în criză. Satul românesc păstrează încă multe tradiții vii, multe repere din spiritualitatea trecutului. Este încă o sursă a identităţii noastre, păstrător al trecutului dar adaptat unui prezent din ce în ce mai agresiv și mai dornic de schimbări.
Ţăranul român nu pleacă, nici de voie, nici de nevoie, el era pretutindeni cel care păstra efectiv teritoriul naţional. Neamul românesc este cel mai liniştit şi talentat neam din lume, el nu are în toată istoria lui nici un război de cucerire, ci doar de apărare, iar spaţiul ţării este spaţiul umanizat în mod românesc, peisajul ţării rămânând pentru ţăran profund personalizat.
Astăzi omul este redus la o funcţie de producere şi consum, transformându-se într-un robot eficient în urmărirea propriului său interes. Satul, cu sociologia lui folclorică, era şi mai este încă o imensă familie, avea şi mai are încă economia lui patriarhală în care nimeni nu moare de foame, deoarece este o solidaritate organică a satului care nu-l lasă. Săteanul intră prin folclor în armonia firii, orăşeanul, prin acel univers mecanic, se simte teribil de singur. Ţăranii români aşa au pomenit ei, casa şi locul lor pe care n-ai dreptul să le strici, nici să le laşi în buruieni, pentru că ele vin de la părinţi şi bunici. Casa tradiţională ţărănească înseamnă simplitate, echilibru, armonie şi taină. Noua locuinţă a tinerilor căsătoriţi era aşezată, de regulă, cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea cel mai mic copil, cu datoria să-i ajute.
Dacă satele încă nu dispar, atunci nici tradițiile nu dispar în totalitate. Se adaugă multe lucruri noi, se adaugă multe cerințe „de modă”. Dar sunt multe stereotipuri culturale care rămân oarecum constante. Încă mai avem colinde și colindători, bunicile încă mai spun povești vechi nepoților, bătrânele încă mai țes sau mai cos costume pentru sărbători.
Tradițiile și obiceiurile pot exista și dincolo de vatra satului. Muzeele etnologice, cum este şi Muzeul Satului, au o activitate intensă de cercetare și conservare a tradițiilor. Dar nu numai ca pe niște „tradiții la cutie”, ci ca pe niște tradiții care trebuie menținute vii, în sat. Pentru că ele definesc o parte însemnată a modului de viață a satului. Și, de ce nu, ele definesc o parte importantă a ceea ce numim spiritualitate românească, acel „izvor de apă vie” de care vorbea Mihai Eminescu.
Satul românesc a pierdut statutul de entitate socială care trăia pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise în care oamenii ştiau să trăiască şi să muncească laolaltă, fără să experimenteze polarizarea socială dintre săraci şi bogaţi, individualismul egoist şi lipsa de sens. Sunt aşa-zise reforme care urmăresc dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în forţă de muncă ieftină pentru industrie şi oligarhie şi în consumator al produselor economice şi bancare.
Dar când vorbim despre importanța păstrării satului tradițional românesc, a tradițiilor și obiceiurilor sale, ne referim numai la transformările care au avut loc la suprafață. Mult mai importante sunt schimbările din adâncime.
Omul vechi piere. Omul născut de satul tradițional e pe cale de dispariție și, spre deosebire de creațiile sale, nu poate fi muzeificat. Și aceasta este cea mai mare tragedie a timpurilor noastre. Pentru că pierzând acel tip de om, pierdem din propria noastră umanitate.
Pierdem din inima și sufletul nostru. Ne deșertificăm, ne pustiim, devenim indivizi izolați ai unor mari aglomerări anonime, trăind o viață fetișizată în care dragostea se răcește, iar mila este privită ca o slăbiciune.
În concluzie, vreau să vă spun că satul românesc este cheia înțelegerii noastre ca români în marele cor al națiunilor europene, este locul în care trecutul se întâlnește cu prezentul pentru a pregăti viitorul. Satul vorbește despre istoria profundă a țării. El nu vorbește prin evenimente glorioase, nu reține date istorice de anvergură, eroii satelor sunt anonimi, cel mai adesea; satul vorbește însă prin viața de zi cu zi a locuitorului, condiționat încă de fertilitatea pământului, de ploi și soare, de recoltele culese la finele anotimpurilor, care se scurg cu ritmicitate după ceasul cosmic al universului, nu după cel grăbit al omului modern.
Dacă nu moare, frumuseţea satului românesc tradiţional poate deveni un destin. Şi o linie de forţă a libertăţii noastre.
