Planeta Urmuz - Viitorismul lui Marinetti
Am scris viitorism în loc de futurism, pentru că aşa s-a tradus iniţial termenul în limba română. Filippo Tommaso Marinetti a publicat „Manifestul futurismului” pe 20 februarie 1909 şi, la aceeaşi dată (dar, de fapt, cu două săptămâni mai târziu: cele două publicaţii foloseau calendare diferite…) el a apărut în ziarul craiovean „Dimineaţa”, sub titlul „Manifestul viitorismului”. Era, de fapt, primul manifest, pentru că au urmat multe altele, până în 1944, când mişcarea s-a destrămat, odată cu moartea iniţiatorului. Am în faţă o carte extrem de interesantă, „Manifestele futurismului”, din care reiau detaliile de aici, un volum-antologie, realizat, editat şi tradus în româneşte de Emilia David Drogoreanu, din Pisa, apărut la Editura Art, Bucureşti, 2009. Am primit cartea chiar de la dna Emilia David, la Simpozionul Urmuz 140-100, organizat la Curtea de Argeş în martie 2023.
Cartea beneficiază de un Cuvânt-înainte din partea acad. Ion Pop, după care urmează o consistentă Introducere a autoarei, intitulată, sugestiv, „Manifestele futurismului – un proiect integral de revoluţionare a universului”. A universului, nici mai mult, nici mai puţin, căci avangardiştii nu se jucau, erau decişi „să reînnoiască lumea din temelii”. Începând prin a demola totul – tradiţia, ierarhiile, bibliotecile, muzeele, academiile. Aceeaşi vehemenţă radicală este exhibată în toate manifestele de început ale „mişcărilor”, din Franţa până la noi – căci şi noi am avut „manifestanţii” (faliţii, Nene Iancu?) noştri (Saşa Pană, în „manifestul” publicat în revista „unu”: „ardeţi maculatura bibliotecilor!”, iar „Manifestul activist” de la „Contemporanul” se încheie memorabil: „Să ne ucidem morţii!” – am preluat de la pagina 15 a cărţii „Avangarda în literatura română” de acad. Ion Pop). Iar manifeste s-au scris din răsputeri. André Breton a scris, Tristan Tzara a scris vreo şapte. O literatură întreagă, care nu a fost urmată de o literatură propriu-zisă care să pună în practică preceptele lansate cu atâta violenţă. Nici nu era uşor, iar „revoluţionarii” respectivi erau şi conştienţi de un pericol care-i inhiba: dacă ar fi scris ceva de valoare, însemna că sunt recunoscuţi, acceptaţi, „clasicizaţi”, şi şi-ar fi contrazis principiile... De aceea, nu-i interesa deloc rezultatul procesului de creaţie literară, concentrarea era pe creaţia însăşi, pe proces. De aici, instabilitatea, improvizaţia, atracţia marginalului, excesele, cabotinismul, libertinajul, starea de permanentă agitaţie.
E mult de discutat, iar lucrurile au fost discutate din plin de criticii şi istoricii literari, detalii apar şi în cele două cărţi citate şi mai devreme, să revenim la Marinetti şi la manifestele sale. Reiau câteva titluri de manifeste, pentru că sunt realmente incitante: Să ucidem Clarul de Lună!; Împotriva Spaniei paseiste; Distrugerea sintaxei. Imaginaţie fără fire. Cuvinte în libertate; Program politic futurist; Jos tangoul şi Perceval!; Splendoarea geometrică şi mecanică şi sensibilitatea numerică; Noua religie-morală a vitezei; Manifestul dansului futurist; Manifestul bucătăriei futuriste; Manifestul artei sacre futuriste; Matematica futuristă imaginativă calitativă.
Iar multe dintre ideile din spatele acestor titluri se regăsesc deja în primul manifest, cel din 1909. „O maşină de curse cu capota ei împodobită cu ţevi groase, ca nişte şerpi cu respiraţia explozivă… o maşină urlând, care pare că goneşte pe mitralii, este mai frumoasă decât Victoria de la Samotrace”. Este punctul 4 din manifest; la punctul 9 citim: „Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii – militarismul…”, iar imediat mai jos: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice tip şi să luptăm împotriva moralismului…”
Mare e grădina Domnului – şi se pare că nu e mare de azi, de ieri… Straniu şi înfricoşător este că au existat, şi încă mai există, oameni care aderă la asemenea… „idei poetice”. Nu şi Urmuz, oricât l-ar revendica urmaşii avizi de înaintaşi.
