Planeta Urmuz - Scrie Mircea Horia Simionescu
Prin noiembrie trecut, am primit de la mereu activul Ioan Crăciun, căruia multe îi datorează cultura recentă a Câmpulungului, cartea lui Mircea Horia Simionescu „Jumătate plus unu”, Editura Albatros, 1976, volumul al doilea al unui „roman” (o năzdrăvănie o numea Geo Bogza), numit „Dicţionar onomastic”. Binecunoscut este scriitorul târgoviştean (1928-2011), dar nu-i ştiam cartea. Un fel de dicţionar poetic, aici, mergând de la J la Z, trecând astfel şi peste… Turnavitu, unde se reia un paragraf din „Ismail şi Turnavitu”, la care se adaugă aprecierea „Note de limpezimea şi exactitatea acestui adagio se mai află în câteva sonate pentru pian de Mozart”, şi peste Urmuz. Acestuia îi dedică mai mult de o pagină, un eseu-poem remarcabil, intitulat „Urmuz sau ceasornicul de nisip”, care merită adăugat la bibliografia urmuzologiei şi pe care îl reproduc în continuare, spre bucuria urmuzofililor. Citez, aşadar:
În vastul salon al literaturii universale ticăie de la începuturile lumii o mulţime de ceasornice, care mai de care mai năzdrăvane, mai ingenioase, şi toate se străduiesc să prindă clipa din răstimpuri, când să strige ora exactă, ora limpede şi perfect lămuritoare – ora orelor.
Ca orice mecanism de seama lui, ceasornicul Urmuz şi-a înscris bătaia aripilor în ţesătura de mătase a unui cor magnific şi n-a avut alt scop decât de a trăi sincer, pur, cu o mişcare dreaptă şi-o zbatere sublim măruntă, alături de orologii, împreună cu clepsidrele, în tăcerea uluită a moliilor.
La început, ronţăitul său gâdila urechile fraţilor mai mici, prefigurând un minunat joc cu veşnicia; mai apoi, roţile sale zimţate au călcat orbite mereu mai largi, oprind de emoţie, pentru o clipă, inima oamenilor gravi, care urmăreau pe boltă învârtirile dese şi se minunau de precizia proiecţiilor printre aştri.
M-am făcut meşter, am desfăcut ceasornicul, butoanele, capacele, l-am scuturat, 1-am bătut, l-am suflat, l-am pipăit îndelung cu degetele osoase şi l-am privit foarte de aproape cu lupa, până i s-au aburit rubinele, i-am prins tictacul între caninii pensetei, i-am cântat şi descântat. Un arc ce clipea s-a destins singur, un ax zurbagiu a sărit din nebuloasă şi s-a transformat pe covor în simplu ac cu gămălie, un curcubeu înfăşurat într-o sămânţă de metal s-a pulverizat pe luciul lentilei şi s-a evaporat repede, ca alcoolul, roate mari şi rotiţe fragile s-au desprins din osii şi au luat-o razna prin anotimp, ca să însoţească lunecuşul Carului Mare, alături de Carul Mare. Un adevărat prăpăd!
Am aşezat la loc pârghiile modeste, pistonul, lopăţelele, briceguţele, limba mare şi limba limbută, apendicele, butoanele cu scârţ şi lănţişorul. Mi-am spus: toate sunt ca celelalte, mecanismul seamănă, deşi diferit, cu celelalte – cu ceasul orbului şi cu cel al corăbierului; pârghiile, curelele de transmisie, foalele, bielele, şinele şi vagoneţii, prăvălirile şi povârnişurile, toate, toate sunt la fel.
N-are nicio importanţă – mi-am spus – dacă ceasul se numeşte orologiu, şi se învârteşte uriaş peste crestele catedralei, sau se numeşte brăţară fină pe încheietura unei Afrodite. Pârghiile, şi rotiţele, şi arcurile pot să zdrobească spinarea continentului sau, dimpotrivă, pot să se adune pe marginea unei farfurioare, ca oscioarele unui peşte. Importantă este ora din răstimpuri.
Şi ceasornicul Urmuz, măruntul lui ţăcănit din pauzele în care stăm treji, mecanismul acesta delicat şi foarte evident arată ora exactă, ora pură, ora limpede şi perfect lămuritoare – ora orelor.
Ora orelor, pentru că nimic din afară nu rămâne netrecut prin sitele lui mărunte, veşnice. [Am încheiat citatul.]
