Planeta Urmuz - Reformatita
Am inventat un cuvânt care să numească boala cronică a învăţământului românesc postdecembrist: reforma reformei reformelor refor… E adevărat, ministerul nu se mai numeşte de multă vreme al Învăţământului, în ultima vreme a fost al Educaţiei – şi Cercetării din când în când. Pe vremea lui Spiru Haret, cel mereu invocat (la fel cum de multe ori îl invocăm pe voievodul cel crunt, „cum nu vii, tu, Ţepeş Doamne”…), Ministerul era al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Instrucţiune? Învăţământ?... Învechite-s toate, acum facem educaţie, formăm competenţe, ba chiar *expertiză (atenţie!, nu e o calitate umană, cum auzim zilnic la TV, ci o „cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert la cererea unui organ de jurisdicţie”… etc., vezi DEX).
Facem educaţie de orice fel – sanitară/sexuală, financiară, antreprenorială, politică, gândire critică şi încă altele – numai educaţie-educaţie – bun-simţ, tradiţie, cultură generală – nu facem. Limba română este înlocuită cu comunicarea, istoria şi geografia României sunt mereu în discuţie, introducem prin lege (tot prin lege se pot şi scoate, desigur) istorii politizate – a holocaustului şi comunismului. Dar nu ne lipsesc sloganurile bombastice, gen „România educată”. Nu numai forme fără fond, în continuarea distincţiei maioresciene, ci perdele de fum diversioniste, care ascund, în stilul cel mai comunist-demagogic, adevăratele intenţii, contrare promisiunii afirmate. Toate acestea, printr-o cavalcadă de reforme care nu se mai termină. Câţi miniştri de resort, tot atâtea reforme. Stau uneori şi mă întreb dacă nu cumva în scaunul de la minister nu se ascunde ceva radioactiv, ceva descântat-blestemat, care-l zgândăreşte pe fiecare ministru, de nu mai are linişte până nu pune de o reformă. Nu am auzit de o asemenea fervoare la alte ministere – ar fi şi mai greu să reformăm din patru în patru ani, sau chiar mai des, cum se întâmplă la Educaţie, Ministerul Apărării, de Externe, al Agriculturii… Cu şcoala e mult mai simplu. Teren de joacă pentru minister/ministru. Plus un teren pe care se joacă nestingherite ONG-urile cu finanţare şi instrucţiuni primite din afară, dinspre meta-ONG-urile soroşiste, bruxelleze sau mai ştiu eu din care parte. Citez din nou cartea lui Mircea Platon „Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc”, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2020. Citiţi şi cruciţi-vă! – de pildă, privind rolul FMI în mediocrizarea învăţământului, la noi şi în alte ţări obediente ca noi.
Iar recentul ministru, om al şcolii, instruit carevasăzică, nu se dezminte, vrea şi el să fie pe lista reformatorilor, a celor care dezorganizează învăţământul românesc, şi, inventiv fiind, vine cu o nouă portiţă prin care să se strecoare harababura: descentralizarea, inclusiv la nivelul programei (pardon! curriculumului, căci curriculum-curricula e corect, nu apare în DEX-ul din 2009, dar apare în DOOM-ul din 2021 – dacă zicem „programă”, tuşim). Aveam până acum multe surse de harababură-mediocrizare: anul şcolar făcut vraişte şi modificat periodic; manualele alternative; elevii care pun note profesorilor – de-acum îşi vor alege singuri şi materiile de studiu?; politizarea excesivă; ecranele de tot felul; investiţiile şi salarizarea la limita supravieţuirii; intervenţiile despre care vorbeam ale ONG-urilor dubioase – sigur cititorul mai ştie şi altele. Acum se adaugă descentralizarea. Vorbe sonore cu efecte dezastruoase. Iar noul ministru, specialist în psihologie, vine şi cu noutăţi terminologice: în locul învechitelor „recapitulări” să facem „consolidări remediale”. Nu-i aşa că sună mult mai doct/cool?...
Circulă o butadă care spune că cea mai bună reformă ar fi ca timp de zece ani să nu se mai facă nicio reformă! Ca glumă este bună, dar, ţinând seama de starea şcolii româneşti, nu-mi vine să apreciez nici măcar umorul zicerii. Cum nu vii, tu, Haret Domnule!...
