„Frunze pe cărare” – o carte de suflet, o carte de veghe
Există poeți care scriu ca să audă ecoul propriului glas. Și există poeți care scriu ca să aline. Dr. Mihaela Aritina Ionescu face parte, fără echivoc, din cea de-a doua stirpe. Volumul „Frunze pe cărare”, apărut la Editura „Cuget Românesc” în 2025, se înșiruie firesc pe drumul creației sale lirice, într-o continuitate marcată de credință, suferință sublimată și dorința de a păstra vie flacăra binelui și a sensului în lume.
Poetă și medic, dar și pictoriță de icoane, Mihaela Aritina Ionescu scrie cu mâna inimii, iar acest aluat se simte în fiecare vers, în fiecare imagine, în fiecare tăcere care umple golul dintre două cuvinte. Poemele sale nu pretind ochelari de teorie, ci cer suflet – același cu care sunt scrise.
Cartea este structurată în trei secțiuni: „Frunze pe cărare”, „Ochi de reporter” și „Cronică în imagini”, însă, dincolo de această împărțire tematică, filonul comun este acela al unei căutări profunde de lumină: în memorie, în rugăciune, în iubire, în anotimpuri și în oameni.
Partea întâi este un jurnal liric al conștiinței treze. Poezii precum „Despărțire…”, „Tu ai zis”, „Sub mască…” sau „Îngerul negru” alcătuiesc o suită de rugăciuni în vers, în care durerea nu e niciodată lamentație, ci formă de transfigurare. Moartea celor dragi devine, sub condeiul autoarei, o poartă de trecere, un tunel de lacrimă care duce către lumină.
În „Visuri și visuri…”, glasul său devine constructor de sensuri în deșertul unei lumi desacralizate. Nu întâmplător, poemul „Nisipuri mișcătoare…” pune un diagnostic liric clar: omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar de aici derivă toate dezechilibrele. Dar există mereu o speranță – în iubire, în icoană, în cuvântul care binecuvântează.
Remarcabilă este și capacitatea autoarei de a încrusta în poezie referințe biblice și metafizice fără emfază. Poemele „Tu ai zis” sau „Remember!” nu sunt simple parafraze religioase, ci declarații de credință filtrate prin sensibilitatea unei ființe care știe ce înseamnă vindecarea – a trupului și a sufletului. Iar pictura de icoane, această altă formă a scrisului în lumină, transpare în textele cu tematică spirituală: „Icoana”, „Maica Domnului”, „Sfântul Ioan Gură de Aur”.
Partea a doua a cărții, „Ochi de reporter”, adună articole, evocări, scurte cronici dedicate unor evenimente culturale și personalități marcante. Aici, medicul devine martor, cronicar al valorii, atent nu doar la detalii, ci și la vibrația esențială a ceea ce se întâmplă cu adevărat într-un loc. Nu este o secțiune ruptă de restul, ci o extensie a viziunii sale asupra vieții – văzută ca mărturie și dăruire.
În fine, ultima parte, „Cronică în imagini”, completează tabloul unei autoare implicate în lumea ei – poetic, civic, artistic, uman. Iar această implicare dă autenticitate întregului volum.
„Frunze pe cărare” este chiar expresia unei stări: cea a omului care merge mai departe prin toamnă, adunând amintiri și semnificații, dar și semănând iubire. Poemele Mihaelei Aritina Ionescu nu se vor complicate, ci adevărate. Scrise într-un limbaj direct, limpede, uneori cu accente aforistice sau cu ecouri de psalm, ele vibrează prin sinceritate și încărcătură emoțională autentică.
Este, așadar, o carte a unui suflet care se apleacă asupra altor suflete – cu respect, cu compasiune, cu lumină. O carte ce merită nu doar citită, ci și simțită. O carte care nu închide pagini, ci deschide uși. Spre vindecare. Spre rost. Spre credință.
