Planeta Urmuz - O triplă bucurie
În 2013, apărea la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului din Curtea de Argeş, în redactarea preotului Daniel Gligore şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a ÎPS Calinic, o broşură-bijuterie, trilogia „Mioriţa, Legenda Meşterului Manole, Luceafărul”, în română, engleză (traduceri de Dan Duţescu şi Corneliu M. Popescu) şi franceză (traduceri de Paula Romanescu). La finalul cărţii, apar Pisania Catedralei Argeşului, de pe faţada de apus, din partea dreaptă a intrării, plus un scurt istoric al catedralei. De-a lungul paginilor, o bogăţie de ilustraţii, color, mai ales din Sala Manole, unde legenda „meşterului valah cu nume de fântână” (Labiş) este reprezentată detaliat pe partea de sus a pereţilor, dar şi cu imagini cu Mănăstirea Argeşului sau detalii ale acesteia.
Este cel mai potrivit cadou pentru un străin, prin conţinut – trei capodopere fundamentale ale culturii române, traduse în două limbi de largă circulaţie – şi prin realizarea grafic-editorială. Multe exemplare am dus prin lume… până ce tirajul a fost epuizat. Am întrebat periodic la magazinul de la intrarea în curtea Mănăstirii dacă mai sunt pe undeva nişte exemplare rămase, multe „semnale” am trimis în stânga şi în dreapta, sugerând reeditarea, dar fără rezultat… Slavă Domnului, nici nu trebuia făcut ceva, o suplimentare de tiraj, de pildă: în depozitul magazinului mai existau destule exemplare! Am aflat asta din întâmplare, pe la începutul lunii aprilie, când căutam ceva similar pentru mapele pe care plănuiam să le ofer participanţilor la Ziua Revistei „Curtea de la Argeş”, din 10 mai.
De-asta am anunţat în titlu o triplă-multiplă bucurie. Pentru că este vorba despre o trilogie, cu versiuni în trei limbi (am numărat şi româna), dar şi pentru că broşura este încă disponibilă, ba chiar cu preţul de acum un deceniu şi ceva – drept care mi-am făcut o bună rezervă de exemplare. Nu mai „alerg” prin lume ca altădată, dar e bine să am la îndemână cadoul potrivit, pentru orice eventualitate…
De ce-mi place atât de mult cărticica aceasta, de ce o consider atât de valoroasă? Am spus-o şi în alte locuri, cel mai pe îndelete în editorialul din luna ianuarie 2020 al revistei. Reiau doar primul paragraf:
Trei balade definitorii pentru sufletul autohton (preiau sintagma de la G. Călinescu, chiar dacă el o folosea pentru cele trei ipostaze ale sufletului românesc, „determinate” de balade, doine şi hore, o combinaţie care merită o discuţie separată), trei cântice bătrâneşti, în terminologia lui Alecsandri, suport pentru o masă cu trei picioare, rotundă-trainică-stabilă, în jurul căreia se aduna pentru cină familia de pe vremuri, în jurul căreia se adună şi se va aduna pentru a se defini şi statornici în timp şi pe meleag poporul acestor meleaguri, din timpuri vechi şi până în depărtat viitor. Viaţă şi moarte în fiecare dintre cele trei, pământesc şi transcendental, Cerul întrepătruns cu profanul, femeie şi bărbat – şi dragoste, căci fără iubire nimic nu e (dinspre Apostol, dinspre Mântuitor şi Zalmoxis de fapt), moartea, ca parte a existenţei-fiinţării, complementară, ci nu opusă vieţii – nuntă cerească pentru ciobănaş, joc pentru Ana, aspiraţie pentru Luceafăr, niciodată înspăimântătoare. De la daci să vină asta, de la seninătatea-veselia cu care ei însoţeau trecerea dincolo?...
Mai reiau şi cele două rânduri din finalul editorialului – recomandând cititorului să caute textul întreg la www.curteadelaarges.ro:
Trei poeme identitare, Mioriţa, Balada Meşterului Manole şi Luceafărul!
Un popor care a dat lumii asemenea capodopere este cu adevărat un popor ales!
