Domnești, 27 iunie 2025 – Lecția unei amintiri care nu se poate stinge
Pe muscelele Domneștiului, în locul unde Munții Făgăraș își întind neobosiți umbrele din vremuri străvechi și la adăpostul cărora istoria s-a scris în capitole însângerate, liniștea zilei de 27 iunie a fost spartă de dangătul sobru al clopotelor. Conform tradiției împământenite în ultimii ani, aceia care încă mai cred în memoria vie a neamului nostru greu încercat s-au strâns în jurul unei flăcări care refuză să se stingă: Elisabeta Rizea. S-au împlinit 113 ani de la nașterea sa, dar timpul, cât ar fi de nemilos cu memoria, n-a reușit să o șteargă din conștiința celor care cred cu convingere că eroismul nu se măsoară în statui și decorații, ci în suferință discretă și verticalitate neclintită.
Simpozionul de la Domnești, organizat cu migală și devotament de profesorul Bogdan Grigore, cu sprijinul primăriei și consiliului local (primar, Doru Ion Smădu), a trecut dincolo de granițele unui obișnuit eveniment cultural: s-a constituit, mai degrabă, sub forma unei reverențe aduse unei conștiințe colective care, în vremuri tulburi precum cele de astăzi, își caută repere.
Sub umbrela temei de dezbatere „Clerici și monahi împotriva regimului totalitar comunist”, programul a adus împreună nume sonore din lumea cercetării, istoriei și spiritualității – oameni ai condeiului și ai adevărului, pentru care cuvântul rostit cu demnitate reprezintă un gest de igienă morală, nu un prilej de retorică festivistă și epatare prin discursuri pompoase.
Evenimentul a început cu o slujbă de pomenire la Monumentul Luptătorilor Anticomuniști – o piatră care poate spune mai multe decât o bibliotecă întreagă, pentru cine are ochiul moral format. Episodul a fost urmat, în sala de conferințe a Casei de Cultură din localitate, de o veritabilă dezbatere de conștiință: cercetători, istorici și invitați din întreaga țară au reașezat sub lupa prezentului chipuri și destine ale unor oameni care au refuzat compromisurile, preferând temnița, batjocura sau chiar moartea în locul trădării propriei credințe.
Printre cei care au luat cuvântul s-au numărat Germina Nagâț – voce neobosită în demascarea torturii comuniste –, Cristian Vasile – cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” –, Dragoș Ursu – din partea Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia – și Marius Vasileanu – profesor de antropologia religiilor. Alături de ei, Marieva Ionescu și Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea, au completat filele unei narațiuni pe cât de tragice, pe atât de necesare.
Prin vocile acestor mărturisitori au renăscut din pulberea timpului figuri care ar trebui să dăinuiască în conștiința noastră laolaltă cu marile repere ale istoriei oficiale. Cardinalul Iuliu Hossu – refuzând să abdice de la crezul său în fața represiunii comuniste. Preotul Liviu Galaction Munteanu – sfârtecat de anchetele Securității, doctorul și preotul Martin Benedict – hirotonit în taină, murind în chinuri, cu trupul acoperit de vânătăi și sufletul încă legat de lumină. Cu alte cuvinte, chipuri ale unui martirologiu autohton, mult prea demn, ignorat cu bună știință de stat, dar păstrat viu de oameni care nu se împacă nici cu uitarea, nici cu ipocrizia.
Într-o țară în care statisticile recente arată că aproape jumătate dintre cetățeni regretă comunismul, în care torționarii trăiesc nestingheriți cu pensii speciale, iar victimele lor zac în pământul patriei fără o cruce, mulți dintre ei sub anonimatul gliei care-i acoperă, astfel de evenimente sunt acte absolut necesare de igienă spirituală. Sunt, poate, printre puținele contexte în care se mai recuperează ceva din esența morală a unei națiuni care, altfel, ar intra ireversibil sub anestezia confortabilă a uitării.
La finalul simpozionului, gazdele au însoțit participanții într-un pelerinaj simbolic spre casa Elisabetei Rizea din Nucșoara, care, deși copleșită de timp și de neputință, prin eforturile strănepotului eroinei ce încearcă, cu mijloace proprii, să o întrețină, rămâne în picioare. Parcă și ea, casa, și-a adunat toate puterile ca să reziste, ca martor, tocmai pentru a sfida indiferența instituțională. Pentru că acolo, între pereții crăpați și acoperișul restaurat cu multă trudă, nu sălășluiește doar amintirea unei femei curajoase, ci bântuie rușinea unei națiuni care nu-și recunoaște încă propriii sfinți.
Cu ce ar trebuie să ne preocupăm mintea după un astfel de eveniment?... Poate cu întrebarea, rostită sau nu: dacă noi, cei de azi, nu păstrăm vie memoria acestor oameni, cine o va face mâine? Desigur, simpozionul de la Domnești este o mărturisire mică într-o mare de indiferență. Dar, cât timp mai există oameni care-și amintesc, poate nu e totul pierdut...
