Planeta Urmuz - Legenda, repovestită
Desigur, este vorba despre legenda Mănăstirii Argeşului, „Balada Meşterului Manole” adică, iar repovestirea ei o face un scriitor renumit. Reiau primele rânduri din introducerea la volumul Constantin Virgil Gheorghiu, „Poveşti româneşti, repovestite”, apărut în 2021 la Editura Sophia, Bucureşti, în traducerea din germană a lui Gheorghiţă Ciocioi: „Poveştile româneşti (Rumänische Märchen) ale lui Constantin Virgil Gheorghiu îşi au ele însele povestea lor, fiind prima carte din exil a celebrului scriitor român – tradus, astăzi, în aproape toate limbile pământului şi cunoscut, nouă, tuturor, mai cu seamă prin romanul «Ora 25», ecranizat în 1967 de regizorul francez Henri Verneuil, cu o distribuţie de primă mână – de-ar fi să amintim doar de marii actori Anthony Quinn şi Virna Lisi.”
Cartea conţine opt „poveşti” (Cele trei mere de aur, Cum l-a răpus Prinţul florilor pe Zmeul cel Mare, Cum l-a aflat iarăşi Prinţul florilor pe fratele Suzanei, Catedrala, Făt-Frumos, Fiul Împăratului Amurg, Cocoşul cel năzdrăvan, Dănilă Prepeleac), „repovestite (cel mai adesea reinterpretate într-o nouă cheie ori cu alte deznodăminte decât cele ce ne sunt cunoscute)”, încât par acum „adevărate mini-romane de aventuri”, spune traducătorul în introducerea citată şi mai devreme. Exact acest lucru se întâmplă şi cu „balada noastră”, transpusă în proză în textul intitulat „Catedrala”.
„În ţinutul de dincolo (!) de Dunăre, numit adeseori Valahia, trăia odată un mare şi puternic domn, pe nume Basarab Voievod.” O ţară a belşugului, a rodniciei şi credinţei, în care „toţi oamenii erau sănătoşi şi îmbrăcaţi cu haine dintre cele mai scumpe”. Voievodul nu avea însă linişte, pentru că în vis îi apărea un glas care îi poruncea să ridice o catedrală spre slava cerului, una „mai frumoasă decât toate celelalte”, drept care trimite soli şi cheamă la el „cei mai vestiţi constructori şi arhitecţi”. Vin italieni, artişti germani şi nordici, din Bizanţ şi din Răsărit, vin ruşi şi asiatici, vin meşteri francezi Toţi îşi prezintă iscusinţa, planuri minunate, dar nici vodă, şi nici sfetnicii nu se decid pe cine să aleagă. După o vreme, o nobilă de la curte, soţia celui dintâi sfetnic, anunţă că i s-a răpit fiica, frumoasa Ana. După căutări îndelungi, Ana şi răpitorul – Manole pe nume, de fel din Moldova – au fost descoperiţi: cei doi fugiseră împreună şi se cununaseră, căci tare se iubeau. Aproape de pedeapsa cu moartea, Manole dezvăluie faptul că el era artist constructor de catedrale, că umblase mult prin lume, pentru a desluşi secretele celor mai vestite biserici şi palate, căutând taina de a ridica „o catedrală din ziduri şi pietre vii, care să vieze”. Sub ameninţarea că va fi executat dacă nu ridică o catedrală măreaţă, „care să cucerească sufletele credincioşilor, fără a le chinui”, Manole primeşte însărcinarea şi se apucă de lucru, promiţându-i Anei că va ridica o catedrală „după chipul şi asemănarea” ei. Este găsit locul, pe malul Argeşului, pornesc lucrările, cu scenariul cunoscut: ce se ridică ziua se surpă noaptea, la al doilea cântat al cocoşilor. Voievodul îi dă un ultimatum, Ana îi propune să fugă, cu ajutorul părinţilor ei, dar Manole nu mai poate da înapoi: „Sunt arhitect şi zidar de biserici şi aici este locul meu”. În noaptea următoare, o umbră a trecut Argeşul strigându-l. Era stareţul Daniel, vieţuitor de peste cincizeci de ani într-o peşteră, care îi reaminteşte că marea artă nu se atinge fără mari jertfe. Sugestia se ştie, o află şi domnitorul, şi zidarii, a doua zi Ana este cea care vine prima, nu este oprită de vijelia pornită la ruga lui Manole, ba chiar ea (amintind de piesa lui Blaga) cere să i se construiască un adăpost şi… este zidită. Finalul seamănă cu cel ştiut, fără a fi identic. Meşterii zboară cu bine de pe acoperiş, Manole e singurul care se prăbuşeşte, pentru că se împiedică atunci când aude plânsul Anei din ziduri. „Iar poporul nu credea că de aici [unde a căzut Manole] ar fi ţâşnit vreun izvor, ci că acestea erau lacrimile frumoasei Ana, lacrimi ce se preling şi astăzi din zidurile Catedralei Curtea de Argeş.”
Un mic roman, într-adevăr, scris alert, „cu fraze scurte”, învăţate de la scriitorii americani la modă, pe care autorul se bucură că i-a citit în timpul studiilor de teologie la Heidelberg – mărturisire consemnată în „Memorii”, în legătură cu scrierea acestor „poveşti”.
