Planeta Urmuz - Despre Ana, despre Manole…
Acum vreo două săptămâni vorbeam despre broşura de colecţie, trilingvă, „Mioriţa, Meşterul Manole, Luceafărul”, tipărită de Editura Arhiepiscopiei, sugerând asemănarea celor trei capodopere, sugerând un studiu mai detaliat al acestui subiect. Parţial, acest lucru s-a făcut de multă vreme, anume comparaţia între „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, de către Ovidiu Bîrlea: „Meşterul Manole”, în „Limbă şi literatură”, 1973, reluat în volumul Ovidiu Bîrlea, „Istoria folcloristicii româneşti”, publicat un an mai târziu. Reiau câteva idei, în formularea din Introducerea la volumul-antologie Ion Taloş, „Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european. Vol. II, Corpusul variantelor româneşti”, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1997. „Autorul subliniază, înainte de toate, paralela ce se poate constata între statutul folcloric al Mioriţei şi cel al Meşterului Manole în nord-vestul ţării şi vechimea incontestabil mai mare a lor în comparaţie cu variantele corespunzătoare din Oltenia, Muntenia şi Moldova; această vechime modifică opinia după care Meşterul Manole ar veni la noi din sudul Dunării şi deplasează punctul de greutate pe poligeneză, tema fiind «sâmbure autohton, traco-elino-latin, în elaborare românească», cu rădăcini mai vechi, «în lumea preindo-europeană» (p. xv). (…) «Paralelismul între cele două cântece epice se întrevede nu numai în soarta literară, ci se ramifică abundent, până la problema genezei, el contribuind la desluşiri reciproce.»” Urmează detalii, pe care nu le mai reproduc.
Ion Taloş face o comparaţie interesantă şi între „Meşterul Manole” şi balada (oltenească, dar nu numai) „Voichiţa”, precum şi cu balada „Fratele şi sora”. Aş vrea să răsfoiesc însă volumul ca atare, invitându-l pe cititor – cu atât mai mult pe cel argeşean – să facă la rându-i o asemenea operaţiune (chiar dacă antologia nu este uşor de procurat, internetul cunoaşte titlul, dar adaugă sistematic, inclusiv la anticariate, „stoc epuizat”). Mărturisesc că am de multă vreme cartea în bibliotecă, fără a fi parcurs-o atent până acum. Asta, probabil pentru că „toată vremea-şi are vreme…”, cum spune titlul memoriilor ÎPS Calinic…
Şi de data aceasta rămân la suprafaţa domeniului, atras, ca şi altădată, de numele personajelor. Larga răspândire geografică şi în timp face firească varietatea, dar această varietate mi se pare, totuşi, surprinzătoare. Ştiam că soţia lui Manole, sacrificata, este numită „standard”, de la Alecsandri încoace, Ana, ştiam că mai apare uneori şi Caplea (inclusiv într-o variantă culeasă din Albeştii de Argeş!), dar găsim şi Maria, Ileana (în balade în care Manole este numit Constantin!), Florica, Zamfira şi Sămfira, Sevastica, Carpa şi [vătăşoaia] Capra, desigur, şi Anicuţa, nevasta, cuconiţa, Mănuleasa, mândra, mândruţa; o surpriză este frecvenţa numelor Vilaia, Viloaia, Viloia, Vilae. Pe potrivă sunt „pseudonimele” lui Manole: Manea, Miclăuş, Siminic, Petre, Constantin, ba chiar şi Ilie, constructor de… moschee turcească. Uimirea a fost că şi copilul Anei, pe lângă pruncuşor, copilaş, cuconaş, este identificat prin nume, Ivănică sau Ivănel, de rezonanţă slavă, dar în variante olteneşti. Iar în variantele culese din Iugoslavia-Bulgaria, aşa scrie în antologie, apar Iovan şi Vancea. Lasă că nici Negru-Vodă nu e acelaşi peste tot, apare undeva şi Ştefan cel Mare.
Marea majoritate a pieselor din carte sunt balade, în versuri adică, dar apar şi câteva în proză, în română, dar şi în germană şi maghiară. Una dintre acestea, culeasă chiar din Curtea de Argeş, dă şi explicaţia denumirilor satelor din jur: Valea Iaşului, Danului, Sasului, lui Alb, lui Mic, lui Gan, după numele meşterului care a căzut acolo, zburând de pe acoperişul mănăstirii.
Vorbeam cândva despre „patriotismul local”, despre „mândria de a fi argeşeni”. Balada Meşterului Manole şi a Anei lui ne dă bune motive pentru aşa ceva…
