O lacrimă pentru Eminescu (I)
De la moartea lui Eminescu, poezia este în doliu. Orfeul nostru și-a dat sfârșitul pe patul de suferință din Spitalul doctorului Șuțu. Merită o lacrimă... Eminescu este coloana vertebrală a românismului, steagul nostru cu care ieșim în lume dincolo de timp. El nu va dispărea de pe cerul literelor românești atâta timp cât va dăinui limba română. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos: limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el, cât va trăi limba română.
Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă în vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive, care mai de care mai bizare. Eminescu a fost și el om, ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este „descoperitorul lumii așa cum este”, cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa – și este și revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui adică, e greu de descifrat după atâția ani de la moarte. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși confesiunile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi, mai presus de orice, voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi, mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor – pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.
Apoi, la Cernăuţi, a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu, care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. Este vorba despre Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din „Lepturariul” lui Pumnul şi atunci s-a îndrăgostit de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Heliade şi, mai presus de toţi, Alecsandri au fost mentorii lui, de la care avea să preia rima, ritmul, teme pe care avea să le înnoiască, trecându-le prin personalitatea lui...
După ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea, hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul, la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în „Răzvan și Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista „Familia” a lui Iosif Vulcan din Transilvania. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist, care-i schimbă și numele în Eminescu.
Apoi, Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăiesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi, ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista „Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet...
Va urma!
