O lacrimă pentru Eminescu (II)
Un capitol aparte din viaţa lui Eminescu este epoca veroniană, timpul cât a stat în Iași cu Veronica, femeia care-i captivează toate simţurile şi pentru care scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo începe calvarul. Venind în ţară, este supus unor vicisitudini greu de imaginat. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic, ca ziarist, la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar „Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la „Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară, care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea, toți care i-au lăudat poezia în timpul vieții n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
Aşa-zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, punând pe urmele lui o seamă de spioni, apoi, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea „Carpaţi”, care cerea Ardealul, cauza, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din „Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe de o parte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte să-l incrimineze? Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 1883 e luat pe sus şi băgat în ospiciu, iar imediat, pe 28 iunie 1883, Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismarck ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania, iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei?
Medicul Ovidiu Vuia susţine că, până în 1883, Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar; în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită – boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet, Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit (vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleben, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu față de rege. Semnalul este dat de celebra „Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească.
După 1883, viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889, biografii lui scot în evidență mai mult latura lui „bolnavă”. Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade, am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că, dus la Viena cu escortă polițienească, la sanatoriul Oberdöbling, fără niciun tratament, în câteva zile își revine și vorbește cu doctorii despre filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, este invitat la masă, purtându-se ca un om normal? Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în ţară, vorbeşte cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie şi poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele sau caietele lui; hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în ţară şi i se administrează injecţiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă şi funii ude, ca pe timpul Evului Mediu. Şi mai rău: cum îl bagi între nişte nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap? Vă închipuiţi ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la „Timpul”, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviinţa căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul „modernizare”. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecarea spre producţiile populare, spre limba poporului, care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea, care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător: unul e romancier, altul dramaturg, altul poet, iar ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu „cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descoperă lumea aşa cum este – aceasta este revelaţia noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic; de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.
