Planeta Urmuz - Primul avangardist, ultimul avangardist…
Că primul a fost Urmuz, chiar dacă el nu la asta se gândea atunci când îşi scria şi re-rescria bizarele sale pagini, este de la sine înţeles, iar poziţia de ultim avangardist este atribuită lui Ionathan X. Uranus, unul dintre multele pseudonime, dar cel mai mult folosit, ale lui Marc-Marcel-Mihai-Mihail Avramescu, într-o carte de o remarcabilă documentare şi plastică scriitură a lui „Marcel Tolcea (n. 28 mai 1956, Sânnicolau Mare), poet, eseist şi publicist român, specialist în jurnalism şi în ştiinţele comunicării, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara şi fost director al Muzeului de Artă din Timişoara”, după cum îl prezintă, precis şi sărăcăcios, Wikipedia. Ar fi trebuit adăugate cumva măcar preocupările filosofico-teologico-ezoteriste, din plin valorificate în carte, căci intim sunt acestea legate de biografia celui „care a fost, succesiv, ocultistul, scriitorul «avangardist», masonul şi preotul Mihail Avramescu” (p. 22) – se adaugă la pagina 382, „intersectările lui Avramescu cu (…) teosofia, René Guénon (…), Rugul Aprins şi Cabala”. Într-adevăr, personaj de roman – subliniază acest lucru şi Mircea Tomuş, pe coperta a patra: „Marcel Tolcea a pornit în căutarea unui personaj şi a descoperit o lume. (…) Ionathan X. Uranus a reuşit să se individualizeze atât prin biografie, cât şi prin scris. Rezultatul e portretul uimitor şi fantast al unui personaj contorsionat, surprins în multiplele sale ipostaze şi sub diversele măşti, un dandy ispitit de ascetism, pe cât de improbabil, pe atât de viu şi seducător.”
La începutul cărţii (apropo, referinţele: „Ultimul avangardist. Misterele lui Ionathan X. Uranus, «serafim şi boxeur»”, Editura Polirom, 2025, 456 de pagini) sunt precizate o serie de repere biobibliografice: s-a născut în 1909 într-o familie de evrei bucureşteni, prieten şi preocupări comune cu Mircea Eliade la liceu, debutează în 1926, urmează filosofia la Bucureşti, publică în „Bilete de papagal”, preocupat de antropozofie, cucerit de René Guénon, are probleme în vremurile antisemite, aderă la mişcarea Rugul Aprins, studii teologice, diacon apoi preot la mai multe biserici, a murit în 1983.
Are o operă bogată, cu straturi şi substraturi filosofico-oculte, a fost considerat – grăbit! – un epigon al lui Urmuz, drept care a fost nedreptăţit de istoricii şi antologatorii avangardismului românesc, inclusiv de „cel mai important specialist” în domeniu, „universitarul clujean Ion Pop” (p. 83), chiar dacă presupusul epigonism a fost contrazis încă din 1929 de Felix Aderca (p. 99). Filiaţia urmuziană este subliniată în carte, dar lucrurile sunt mult mai complicate decât în cazul unor imitatori direcţi ai lui Urmuz, precum Moldov, de exemplu. Mihail Avramescu are operă, chiar dacă nu şi-a adunat niciodată scrierile în volum (au apărut postum), are o personalitate literară de o originalitate incontestabilă. Este comparat, inclusiv în carte, cu un alt mare dezavantajat al istoriei avangardismului nostru, Grigore Cugler-Apunake, similar la prima vedere (operă consistentă, viaţă de personaj, şi unul, şi celălalt „erau în căutarea unui limbaj (…) capabil să deconstruiască nu doar sensuri comune, ci chiar ultimele consecinţe ale sensului de limbaj”, p. 108), dar cu totul diferiţi în fond. În timp ce „dincolo de virtuozitate, lui Cugler nu îi ghiceşti nicio miză”, Mihail Avramescu „aşează, sub semnul aceleiaşi litere, sensuri adânci” (p. 107).
Întregul Capitol 4 („Un avangardism în răspăr”) ar trebui „conspectat” aici, pentru a creiona relaţiile dintre Urmuz şi cei doi amintiţi mai devreme (primele două secţiuni din capitol sunt intitulate „Paradigma Urmuz şi mizele ei extraliterare”, respectiv, „Urmuz-ul lui Ionathan X. Uranus”, a patra este „Penumbra lui Apunake”), multe alte formulări memorabile, paragrafe întregi ar merita reluate. Închei însă cu cuvenita recomandare: o carte (nu uşor de citit, dar) a cărei lectură răsplăteşte pe deplin efortul.
