De vorbă cu râul
Ce uimitor este să stai de vorbă cu râul, mai ales dacă acesta este Vâlsanul şi ai copilărit pe malurile lui!
Stau la fereastră şi-i ascult valurile înfruntându-se a ceartă cu pietrele sau îl aud noaptea coborând vijelios de la munte, cărând la vale, printre fulgere şi tunete, bucăţi de stancă, trunchiuri de arbori, pietre!
Sau cobor pe malul lui ca acum. Privesc valurile alergându-se în joacă şi-l întreb: De unde vii tu, râule, şi unde te duci? Mai ştii tu oare câți ani ai? Şi cine te-a mângâiat cu dragoste prima dată pe coama albă de spumă, botezându-te în şoaptă: „Vâlsanule, dragule!”
Îţi mai aduci tu aminte, râule, de copiii care veneau la malul tău şi priveau cu uimire şi teamă la bărbaţii care coborau din munte pe plute de buşteni şi cu ţapinele în mâini, le conduceau la vale spre rampele de la Muşăteşti? Ce forţă aveai atunci! Dar de copiii care prindeau zglăvoci cu furculiţa pe sub pietrele ce formau ochiuri de apă mai caldă pe lângă mal, îţi mai aminteşti? Ce erau zglăvocile? erau nişte peştişori cam de o palmă de lungi, cu capul mare şi trup subţire, semănau cu nişte mormoloci mari.
Îţi mai aduci aminte de femeile care veneau să spele rufele la râu? Puneau tuciul pe pirostrii, făceau focul cu crengi aduse de tine de la munte, puneau copaia pe patru pietre, muiau rufele apoi le băteau cu maiul pe o piatră, în râu! Şi ce curate ieșeau! Şi cum cântau unele femei şi cum mai sporovăiau, şi copiii în pielea goală în jurul lor! Altele albeau pânza de cânepă ţesută în casă. O muiau în apă, o puneau la soare şi după ce se usca, iar o muiau şi iar o uscau. Două, trei zile la rând, până se făcea coală de hârtie!
Dar gâştele!!
Cârduri de gâşte zburau dimineaţa din gospodăriile de pe dealuri, zburau pe deasupra cârciumii direct la râu, iar seara se întorceau legănându-se pe uliţi, ca nişte mici corăbii cu pânze, fiecare cârd la casa lui.
Nu-ţi mai aduci aminte, că apele acelea au trecut şi au dus amintirile în alte râuri şi de acolo mai departe, până la Mare! Tu nu eşti acelaşi niciodată, dar rămâi acelaşi mereu! Râul copilăriei mele, frumosul meu râu!
Dar ca şi apele tale, râule, şi oamenii s-au dus.
Unde sunt oamenii aceea liniştiţi care coborau duminica la biserică în costume ţărăneşti lucrate de femeile harnice,noaptea la lumina lămpii? Bărbaţii, îmbrăcaţi cu cioareci albi şi cămăși albe, cusute cu fir negru sau albastru, încinşi cu chimire de piele, încălţaţi cu opinci strânse cu nojiţe negre peste ciorapii de lână albă lucraţi cu modele complicate. Şi ele, femeile cu fote frumoase, ţesute cu fir de beteală sau cu fluturi, cu iile de pânză albă, şi veste de catifea neagră cusute cu mătase, cu mărgele şi cu flori de beteală argintie! Şi cum mai jucau în stradă, în faţa cârciumii lui Cătănea! Şi noi, copiii, printre picioarele lor, bucuroşi că ni se cumpărase câte un ciubuc roşu sau alb pe care aveam grijă să nu-l terminăm repede! Sau de un leu ne dădeam în dulap de două ori. Desigur, nici dulapul nu mai ştii ce era. Un leagăn înalt, cu patru bănci pe care încăpeau două persoane, pus în mişcare de o roată ca la fântână, învârtită de patru flăcăi puternici. Şi când banca de jos ajungea sus, ţipau toţi de frică şi de bucurie! Dar dulapul nu venea decât la Paşti şi la Sfântul Ilie, la bâlci. Şi la Paşti plăteam cu ouă. Oare ce făcea stăpânul dulapului cu atâtea ouă roşii?
Oamenii aceia nu mai sunt. S-au mutat în cimitirul mic din curtea bisericii şi dorm în liniştea însorită, legănaţi de doina şoptită de brazii uriaşi din preajma lor.
Ca şi apa ta, aici morţii au luat locul unii altora. Uite ce scrie pe crucea asta: Moise Păţitu, născut în 1880,mort în 1960; Ion Păţitu, fiul, născut în 1900, mort în1990; Moise Păţitu, fiul, născut în 1925, mort în 1996;
Nicolae Păţitu, fiul, mort în 2005.
Ca şi apa ta, oamenii au venit şi au trecut. Au trecut în cimitir ori s- au pierdut prin lume şi acum satul e gol,doar vile mari de vacanţă, răsărite ca ciupercile necomestibile.
Şi nu ţi-e urât ţie, râule, să treci prin satul ăsta pustiu, să nu-ţi mai miroase a fân cosit, să nu mai vezi turme mari de oi coborând de la munte şi să nu mai auzi muget de vaci care se întorc de la păşune, să nu mai auzi râsul
şi ţipetele copiilor care se scăldau în apa ta?
Te duci şi te tot duci, nepăsător sau trist!? Cine le mai înţelege pe toate!
De ce era aşa frumos atunci!
Oamenii plecau spre câmpie cu căruţele încărcate cu mere, cu şiţă sau cu uluci de brad şi se întorceau după o săptămână cu porumb şi grâu. Acum se urcă în maşină şi merg la oraş să cumpere o pâine. Şi nu mai miroase
a mămăligă caldă şi a ouă puse în tigaie cu caşcaval rumenit!
Acum nu mai miroase a nimic, fiindcă nimic a rămas din tot frumosul ce a fost.
Urlă un câine într-o curte, pe deal. În vale curge Vâlsanul.
A murit nenea Radu. Cum nu-l ştii, Vâlsanule?
„Poate l-au ştiut ai mei, cei care au trecut de mult pe aici”, răspunde râul.
Sigur că l-au ştiut. Era un băieţel frumos şi curajos. Se arunca din arin în bulboană şi apoi ieşea la suprafață şi făcea pe mortul. Noi înotam spre el să-l tragem la mal,dar el se ridica deodată şi ne stropea udându-ne leoarcă.
Coboară babele şi moşii pe uliţele abrupte, pierdute sub pădure. Coboară ca venind de pe altă lume… Cu feţele brăzdate de riduri adânci, cocoşaţi, slabi, sprijiniţi în toiege, merg agale, ca spre propria lor moarte. Şi,doamne, ce urâtă le e îmbrăcămintea! Aduse de copii, acum domni la oraş, sau procurate de la cine ştie ce magazine ieftine, hainele stau strâmbe şi anapoda pe ei.
Mâinile uscate şi noduroase strâng toiegele de la care iau putere.
— Mai trăieşti, Ioane?
— Mai trăiesc!
— Ai făcut rost de o coasă nouă?
— Făcut, da-mi pare rău, nu e bună!
— De ce?
—Păi… în loc s-o obosesc eu pe ea, mă oboseşte ea pe mine…
—Auzi, auzi! Păi schimb-o, dacă face pe nebuna!
—Aşa m-am gândit şi eu. Până una alta, am pus-o în prun, s-o încerce nepotu-meu când o veni pe-acasă.
Merg agale după mort babe şi moşi uitaţi pe aici din alte vremuri. Sunt şi câţiva tineri, rude de la oraş.
—Ai cui or fi, Anico?
— De unde să ştiu? Cine-i mai cunoaşte? Ei sunt în trecere prin sat.
Ca şi tine, Vâlsanule! Şi tu eşti în trecere.
Te aud, te aud bine! „Toţi suntem în trecere” şoptesc valurile tale.
