Planeta Urmuz - Unde sunt cei care nu mai sunt?
Nichifor Crainic întreabă pe rând vântul, zburătorul, luminata ciocârlie, apoi bufniţa cu ochiul sferic şi primeşte răspuns de la fiecare, îl reţin doar pe al „Candelei ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt”: „Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns.”
În lumina Celui Nepătruns „s-au ascuns” un lung şir de oameni pe care i-am cunoscut, lângă care am trăit, mai în apropiere sau mai departe. Din familie, din matematică şi informatică, din cultură, din GO, din ţară şi din lumea largă. Rude, prieteni, profesori şi colaboratori, uneori contemporani şi atât. Oameni. Oameni care nu mai sunt.
Este una dintre poverile cele mai grele ale bătrâneţii. Iertaţi tristeţea formulării, este reală, dar nu în direcţia aceasta vreau să vă invit, ci la o rememorare uman-creştinească a numeroşilor concitadini pe care i-am întâlnit în ultimele decenii, în preajma ziarului chiar, şi care au trecut de partea cealaltă a ierbii… Impulsul de a le rosti măcar numele, reamintindu-i astfel, aprinzându-le măcar o lumânare simbolică, în minte, mi-a venit răsfoind volumele Clubului Iubitorilor de Cultură, cel despre care am vorbit şi în una dintre săptămânile trecute, deschizând prima dintre cele şapte Cronici anuale, cea din 2006, care are chiar la început, ca protagonist al primei întâlniri a CIC, cea din ianuarie 2006, poza lui Nicu Lazăr, colegul de liceu, cel cu care, în primul an de facultate, conspectam separat, apoi schimbam între noi notiţele,… „Dicţionarul de neologisme”, conştienţi că suntem „cam de la ţară”, măcar din punctul acesta de vedere… Poza unui bărbat viguros, de 55 de ani atunci, zâmbitor, privind alert spre noi, cu un colţ de hartă şi un colţ de bibliotecă în spate. Profesor (de geografie) de mare vocaţie, a condus Asociaţia „Călţun”, prin care mulţi tineri a dedulcit la drumeţii montane, cânta în cor, participa la echipe de dansuri populare, era un fotograf împătimit (cu o asemenea expoziţie a deschis activitatea Clubului), se ocupa de organizarea anuală a Târgului Meşterilor Populari, la Zilele Oraşului. Şi altele, desigur. Dar, „într-o noapte oarecare”, vorba unui vers de Adrian Păunescu, a „dispărut”…
Interesant este că îl urmează în „Cronica 2006” un alt amic apropiat şi om extraordinar, căruia îi duc lipsa şi dorul: Cucu Ureche. Mai mare cu un an, deci tot coleg de şcoală (la Cicăneşti), chiar dacă nu de clasă. Artist din toate punctele de vedere. Ceramist, desenator-grafician-caricaturist-pictor. Unul dintre cei mai entuziaşti oameni pe care i-am cunoscut, optimist totdeauna, pozitiv, altruist – şi de o productivitate rară: ani de zile a publicat în „Argeş expres” o caricatură pe zi, la rubrica lui de primă pagină „Cactus”. De necrezut, de neconceput că cineva l-ar putea înlocui sau imita. Şi Cucu „a plecat”…
Pe următorii protagonişti ai anului 2006, dispăruţi acum, îi amintesc doar: profesorul Tudor Mihăilă, preotul Vasile Chiţu, profesorul Mihai Tiţa („legendarul” director al Casei de Cultură din Curtea de Argeş), meşterul popular Gheorghe Mateescu, profesorii de la Galeş Lucreţia Tiţa şi Gheorghe Tiţa. Din pozele anului i-aş mai aminti pe profesorul Al.Th. Ionescu, critic literar, unul dintre fondatorii Clubului, Ileana Gârjoabă, Ionel Cristescu-Muşăteşti, Viviana şi Aurel Ilea, părintele Vasile Marinescu, profesorul Constantin Voiculescu („străjerul limbii române”), Doru Bobi (ziaristul „de serviciu” al Clubului, care mult a scris despre întâlnirile noastre) – şi ar merita şi mulţi alţii, pe care nu-i identific în fotografii sau care au fost protagonişti sau participanţi la întâlnirile anilor următori, când au început să participe şi personalităţi din afara oraşului. Iertare celor pe care nu-i mai numesc (dar nu pot să-i omit, fără a ieşi însă prea mult din „curte”, pe Nicolae Enescu, Ion. C. Hiru, Nicolae Nedelcu, Ion C. Ştefan – arefeanul-bucureştean, Vasile Ivănescu, Nic Petrescu, Ion Cruceanu, gen. Florian Tucă, Gheorghe Paulian), căci mulţi mai sunt. Să ne gândim la ei măcar atunci când suntem singuri, să ne imaginăm că, în acelaşi timp cu noi, întreaga comunitate culturală a oraşului păstrează, cum se spune, un moment de reculegere stând cu pleoapele lăsate şi încercând să ne reamintim cum erau, cum arătau, cum i-am cunoscut.
Dumnezeu să-i odihnească în apropierea Sa! Şi, să ne amintim şi ultimul distih din poezia lui Nichifor Crainic: „Zis-a bufniţa: Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea.”
