Despre experți și puterea de a spune „nu știu”
Poate mulți dintre dumneavoastră nu știți cine a fost Sir Ken Robinson (1950 – 2020). Vă spun eu. A fost unul dintre cei mai influenți gânditori contemporani în domeniul educației, cunoscut pentru critica sistemelor școlare standardizate și pentru promovarea creativității ca element central al învățării. A susținut că fiecare copil are talente unice care trebuie cultivate, nu uniformizate. Discursul său despre cum școlile „omoară creativitatea” a devenit unul dintre cele mai urmărite și citate din lume fiind urmărit de peste 24 milioane de oameni pe platforma TED. A fost înnobilat în 2003 de regina Elisabeta a II-a pentru servicii excepționale în slujba artelor și educației.
Una dintre ideile care apar des în discursurile lui Ken Robinson este „cultul expertului”. Cu un umor excepțional el povestește cum a avut ocazia să-l prezinte pe Dalai Lama în fața unui public de aproximativ 2000 de persoane. Robinson s-a frământat cum să-l prezinte pe liderul spiritual al budismului tibetan până a avut revelația că frământările sunt de prisos: Dalai Lama, ca și Papa, este unic și ca atare nu are nevoie de nicio introducere.
Robinson folosește acest moment pentru a ne arăta că nu trebuie să confundăm autoritatea cu cunoașterea absolută. În relatarea sa, el descrie atmosfera aproape solemnă din sală. Publicul era tăcut, atent, pregătit să primească „adevăruri” de la o figură spirituală considerată un expert în compasiune, pace și sensul vieții. Așteptarea colectivă era ca Dalai Lama să ofere răspunsuri clare și profunde la întrebări existențiale. Această anticipare, povestește Robinson, reflectă exact „cultul expertului”: tendința de a crede că anumite persoane dețin răspunsuri definitive doar pentru că sunt recunoscute ca autorități.
Momentul semnificativ apare atunci când Dalai Lama primește o întrebare din public. În loc să răspundă imediat, el tace cam un minut, gândindu-se, apoi zâmbește și spune simplu că nu știe. Apoi începe să discute cu traducătorul, reflectează, își formulează ideile în timp real și își construiește răspunsul ca pe o explorare, nu ca pe o declarație sigură. Pentru Robinson, această scenă este revelatoare: una dintre cele mai respectate figuri spirituale din lume nu se comportă ca un expert infailibil, ci ca un om curios, deschis și dispus să admită incertitudinea.
În educație, în mediul profesional și chiar în viața de zi cu zi, suntem obișnuiți să prețuim oamenii care par siguri pe ei, care oferă răspunsuri rapide și definitive. Robinson argumentează că această abordare descurajează gândirea autentică și creativitatea. Dacă doar experții „au voie” să știe, ceilalți devin pasivi, iar întrebările reale sunt înlocuite cu acceptarea autorității.
Prin exemplul oferit de Dalai Lama, Robinson sugerează o alternativă: adevărata înțelepciune nu constă în a avea toate răspunsurile, ci în a rămâne deschis, curios și dispus să gândești împreună cu ceilalți. În loc să supraevaluăm doar cunoștințele unui expert, mai ales azi când și cunoașterea se perimează rapid, ar trebui să prețuim procesul său de explorare, de gândire. Publicul celor 2000 de persoane nu a asistat la un discurs rigid, ci a asistat la un act de gândire autentică. Iar Robinson subliniază că aceasta este lecția esențială: progresul nu vine din cultul expertului, ci din curajul sau tăria acestuia de a spune „nu știu” și de a căuta împreună răspunsurile.
Altfel spus, liderii adevărați nu pretind că știu totul. Ei au tăria să spună: „Nu știu. Voi ce credeți?”
Aceasta este umilitatea atât de necesară pentru dezvoltarea creativității. Ea presupune capacitatea de a comunica și colabora pentru a putea gândi și construi împreună. Ce ne facem însă când trăim într-o țară de experți, în care aproape toți ne pricepem la toate !?!
