Cel mai înțelept cedează
Era o poveste simplă dintr-o carte de citire foarte veche. Două capre sau doi țapi se întâlnesc pe o punte îngustă și se iau la bătaie care să treacă prima/primul. Sigur că au cazut în apă. Mica poveste ne învăța un lucru pe care azi aproape l-am uitat: nu trebuie să ne luptăm până ce ne distrugem împreună. Dacă unul cedează, nu contează care, ne putem salva și, apoi continua, drumul pe care fiecare îl are de făcut.
Se numește flexibilitate, precauție, prevedere, poate chiar și "te faci frate cu dracul, până treci puntea". Se poate numi chiar înțelepciune de către unii ca mine sau doar maturizare de alții.
În altă variantă, mai nouă, a povestirii, una dintre capre vine cu o soluție acceptată de cealaltă, și așa scapă amândouă de pericolul căderii în apele repezi, reci și periculoase. Azi, din păcate, astfel de povestioare, snoave pentru cei care mai știu cuvântul, sunt tot mai rare si oricum nu apar în manualele școlare.
Pentru mine ele sunt un semn al modului în care nu se mai face educație astăzi și a consecințelor pe care le vedem în jur. Prea mult accent pe teorie și credința ciudată că altcineva îi va învăța pe copii lucrurile simple, dar importante pentru cum ne comportăm în comunitățile noastre, adică în societate.
Competiția dusă la extrem, graba tot mai mare pentru a ține pasul cu viața altora de pe Facebook sau Instagram, dorința de a fi "buni" adică îngăduitori cu ai noștri, dar severi cu ceilalți, și, desigur, tot felul de presiuni pe care am uitat sau poate nici n-am știut cum să le evităm.
Ce m-a făcut să am aceste reflecții și să le mai și împărtășesc cu eventualii cititori ai acestei rubrici? Dacă sunteți tentați să credeți că evenimentele din jur probabil că aveți dreptate.
Citesc azi dimineață pe Facebook postarea unei distinse poete pe care o respect mult aproximativ următoarele: În ultimii 25 de ani au căzut 7 guverne, dar Portugalia, cu bune şi rele a mers mai departe, iar ce este mai important, jur că n-am văzut ca poporul să se urască unii pe alții. ... România, eterna " războinică". Și continui eu eterna războinică pe platforme sociale doar. Din păcate. Sau din lipsă de educație. Care nu înseamnă tot mai multe cunoștințe, diplome, tot mai multe examene și certificate de merit sau doar de participare. Înseamnă să-ți cunoști părinții, trecutul, istoria și literatura și, mai ales, să poți vorbi despre ele pentru a arăta și altora ce țară minunată avem. Faptul că avem o țară fermecătoare nu exclude frumusețea și importanța altora.
Am participat foarte recent la o conferință internațională despre războiul din Golf și testul supraviețuirii ordinii mondiale. Sigur titlul era exprimat mai "academic", dar asta este esența. Discuții libere, schimburi de idei fără învrăjbiri chiar dacă nu întotdeauna a existat consens, convingerea că nimeni nu are un glob fermecat pentru a citi viitorul, o îngrijorare firească pentru un viitor incert bine potențat de un optimism care speră să depășească necunoscutele și interesul constant, real și sincer față de nevoia de educație, față de ce putem învăța unii de la alții, față de importanța colaborării pragmatice și a competiției echilibrate. Și am simțit, din nou, importanța relațiilor interumane directe, personale, care să ducă la proiecte prin care să devenim toți mai bogați și mai empatici. Adică mai buni. Iar lumea mai pașnică.
Dar unde educație nu e, nimic nu e! Decât întuneric și sălbăticie, vorba bătrânului Thomas Hobbes.
