Cultura și … culturile
S-a scris mult despre sărbătorirea revistei Curtea de la Argeș din 12 – 14 iunie 2026. S-a scris frumos și foarte frumos și pe drept cuvânt. Am scris și eu câteva rânduri sub titlul „Bucuria culturii”, pe Facebook, dar mai apoi m-am tot gândit și mi-am spus că lucrurile sunt bune și frumoase doar la o primă vedere. De ce? Pentru că astfel de evenimente organizate în spațiul internațional occidental atrag de regulă un public numeros care, atenție, plătește pentru a avea privilegiul de a fi în preajma unor mari oameni de cultură și de a asista, uneori chiar participa la discuțiile cu cei care sunt nume de referință pentru comunitatea lor.
Vineri am participat la o conferință deosebită și pe care am așteptat-o cu mult interes pentru că ne promitea o discuție despre IA și literatură. Conferențiarul, profesor emerit Ioan Roxin, de la Universitatea Franche-Comté, Besançon, Franța, ne-a delectat cu lucruri „aplicate” pe care le putem face cu IA (imnul revistei în vreo trei variante, pe diverse texte și ritmuri), ne-a liniștit că nu putem, cel mai adesea, să deosebim un text uman de unul generat de un IA bine antrenat și că, cei care nu vor folosi IA ca instrument firesc de lucru, se vor autoelimina din domeniul lor de competență. Conferențiarul a atras atenția că IA nu este despre tehnologie, ci despre om, despre sens și condiția umană. Ca de obicei, timpul a fost necruțător, și ne-a oprit întrebările pe care o sală plină de un public educat în ambele domenii, tehnologie și literatură, le avea pentru cel care a vorbit nu doar cu profesionalism tehnologic, dar, mai ales, cu o emoție autentică. Am mai reținut de la această conferință două întrebări utile pentru a interoga textele care ajung pe diverse căi în fața noastră: pentru cele din secolul XX - "cine este autorul?", iar pentru cele din secolul XXI - "cine a trăit emoția/întâmplarea descrisă?".
Sâmbătă 13 iunie a început cu o slujbă la statuia lui Eminescu, pentru a marca 137 de ani de la moartea poetului. Lume multă, lume bună și foarte bună. În public eminescologul Nicolae Georgescu care a ținut și o conferință în a doua parte a programului zilei. Conferințele din a doua parte a zilei au fost deosebit de dense, pline de conținut și emoție, cu alte cuvinte au reprezentat câteva momente extraordinare, cel puțin pentru mine. Acad. Valeriu Matei într-un moment inedit, improvizat și de mare efect cântând o doină împreună cu violoncelistul Adrian Naidin ar fi fost un moment de referință pentru orice spectacol pentru publicul larg. Iar recitalul lui Adrian Naidin pe versurile lui Eminescu un admirabil imn adus poetului. Citiți-l, recitați-l, cântați-l pe Eminescu pentru a dovedi că este nemuritor este ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi nu doar de zile aniversare.
Și ajung astfel la referința din titlu la culturile mici, locale. Sala mare a Centrului de Cultură și Arte "George Topîrceanu" a fost destul de goală și pierderea este, desigur, a celor care n-au fost prezenți. Sunt constant uimită de lipsa de interes a publicului larg pentru astfel de ocazii în care pot afla lucruri interesante pentru care în lumea largă se plătesc bani frumoși pentru că într-o economie dezvoltată cultura costă. La noi, nici cu intrarea liberă nu prea se găsesc amatori. Trist, dar adevărat.
Nu, nu este vina organizatorilor. Aș spune, fără teama de a greși, că organizatorii au făcut mai mult decât posibilul pentru a asigura condițiile unui eveniment cultural prestigios. Dar prezența publicului în sala de conferințe trece dincolo de managementul unui eveniment de acest tip. El ține de un complex de factori de influențare reciprocă dintre cultura mare și culturile mici. Spus mai pe șleau, atunci când educația este cronic subfinanțată și neglijată, echilibrul dintre cele două niveluri de cultură se poate modifica semnificativ. Nu vreau să intru în discuții teoretice, dar mulți sociologi și filosofi ai educației au subliniat că școala reprezintă unul dintre principalele mecanisme prin care o societate își ține în viață și își reînnoiește cultura. Dacă acest mecanism slăbește, cultura mare își pierde capacitatea de a se transmite coerent către generațiile următoare.
În România, se pare că trăim și din acest punct de vedere un paradox: deși există încă o cultură națională puternică la nivel simbolic (Eminescu, Creangă, Caragiale, tradiții, sărbători), participarea efectivă la viața culturală și nivelul lecturii sunt relativ scăzute comparativ cu multe țări europene. În asemenea condiții, cultura mare riscă să devină mai degrabă ceremonială decât trăită efectiv prin lectură, dezbatere și reflecție. De aceea recitalul lui Adrian Naidin pe versurile lui Eminescu a avut valoarea unui întreg festival.
Dar atunci când copiii și tinerii primesc liste nesfârșite de lecturi obligatorii pentru vacanță, care astfel nu mai este o bucurie pentru elevii conștiincioși, ci este menită să compenseze lipsurile sistemului, nu e de mirare că tinerii se feresc de lectură ca dracul de tămâie. Ca să nu mai vorbim că fiecare profesor, pe domeniul lui de specializare, are propriile recomandări pentru activități suplimentare ceea ce ar face ca cineva dispus să îndeplinească toate cerințele să-și dea seama că este imposibil. Și atunci sistemul de educație ne învață să prioritizăm. Cu alte cuvinte, să facem eforturi minime pentru rezultate maxime. De aici, adesea, până la referate copiate, teme făcute cu ChatGPT sau cu Gemini nu este decât un pas. Oare cine este de vină?
Mă gândesc că în condiții de educație cronic precară, în care școala supraviețuiește prin eforturile personale ale unor profesori admirabili și ale unor părinți și familii care înțeleg importanța educației solide mai ales în epoca tehnologiei galopante, nu mai este suficient să vorbim despre o influențare reciprocă între cultura mare și culturile mici. Probabil că mai adecvat ar fi să vorbim despre competiția pentru influență dintre diferitele surse de cultură. Lupta pentru atenția noastră tot mai precară este din ce în ce mai aprigă și multă lume nici măcar nu este conștientă de ea.
Într-o societate educată, așa cum fără nici o nostalgie trebuie să recunoaștem că am fost și noi cândva, școala și instituțiile culturale au o voce puternică în această competiție și reușesc să umple săli de teatru, concerte și conferințe. Într-o societate slab educată însă, ele își pierd capacitatea de a orienta conversația publică, iar cultura este modelată tot mai mult de mecanisme comerciale, tehnologice și mediatice. Probabil bune și ele – până la un anumit punct.
Pentru a încheia: nivelul educației nu elimină relația dintre cultura mare și culturile mici, dar poate schimba profund direcția, intensitatea și calitatea acestei relații. Un sistem educațional robust funcționează ca un pod între cele două. Un sistem educațional fragil transformă podul într-un podeț îngust, uneori chiar într-o ruptură.
Revista Curtea de la Argeș, ca și alte voci instiutuționale locale fac tot posibilul, dar nu pot înlocui un sistem de educație într-o constantă zvârcolire fără sens și, parcă, fără limite și mini culturi interesate doar de acum și plăceri personale.
