Despre librării și cărți la noi și aiurea
Pe 7 septembrie începe școala în România, dar noile manuale nu sunt încă gata pentru toate ciclurile și totul pare învăluit într-un abur de incertitudine organizatorică și logistică de ultim moment. Sigur nu peste tot, dar suficient pentru a lăsa un gust amar unui moment care ar trebui să fie emoționant și demn de amintiri nostalgice într-un viitor el însuși tulbure și greu de ghicit. Oricum mai sunt câteva zile și poate, poate totul se va rezolva printr-o minunată magie!
Așa că lăsăm scena locală și mă întorc la un articol pe care l-am citit în The Economist din 27 august, adică încă în vacanță și oricum suficient de recent pentru a vă povesti despre el. Articolul pornește de la aniversarea a 75 de ani a librăriei „Shakespeare and Company” din Paris pentru a ridica o întrebare interesantă: de ce, într-o epocă a Amazonului (nu, nu a fluviului, ci a gigantului care vinde aproape de toate online, de la e-bookuri la muzică, ustensile de bucătărie și altele) oamenii încă stau la coadă pentru a intra într-o librărie? Este o întrebare firească, dar adesea ea este auzită în România mai degrabă ca explicație și profeție pentru a demonstra de ce nu se mai alocă fonduri de dezvoltare suficiente pentru librării, biblioteci, muzee și, în general, cultură și educație.
M-a impresionat articolul pentru că ne arată, încă o dată, cum se dezvoltă cultura în alte părți.
Aflăm din articol că „Shakespeare and Company” este o librărie aflată pe malul stâng al Senei, vizavi de Notre-Dame și are astăzi în jur de un milion de vizitatori pe an. Da, ați citit bine. Această librărie a devenit o destinație culturală și turistică în sine. Sigur că acest lucru s-a făcut cu puțin ajutor: în jurul librăriei circulă tot felul de legende. Sunt turiști care cred că Shakespeare însuși ar fi scris acolo sau că librăria ar fi fost fondată de Sylvia Plath. Actuala proprietară, Sylvia Whitman, nu pare foarte deranjată de asemenea confuzii: miturile contribuie la ceea ce ea numește o adevărată „casă a poveștilor”. V-aș sugera să căutați articolul original pe Google doar pentru a privi minunatele fotografii care-l însoțesc și pe care nu le putem reproduce aici.
Istoria reală a locului este ea însăși suficient de spectaculoasă. Prima librărie a fost fondată în 1919 de americanca Sylvia Beach și a devenit unul dintre centrele modernismului parizian, frecventat de James Joyce, Ernest Hemingway, Gertrude Stein, Ezra Pound și alții. Am mai pomenit că Beach a publicat pentru prima oară în 1922 Ulysses de Joyce. Librăria ei s-a închis în timpul ocupației germane și nu s-a mai redeschis.
Actuala librărie are și ea o istorie. Americanul George Whitman a deschis-o în 1951 sub numele Le Mistral, iar mai târziu i-a redat numele „Shakespeare and Company”, continuând intenționat spiritul instituției create de Sylvia Beach. Astăzi librăria este condusă de fiica lui, Sylvia Whitman. Tocmai această suprapunere între două istorii explică o parte din aura și atractivitatea locului.
The Economist sugerează că succesul librăriei nu poate fi explicat numai prin cărțile pe care le vinde. Comerțul online nu poate reproduce: un loc, o experiență și sentimentul apartenenței la o poveste culturală. Spiritele trecutului, textura vechilor cărți, mirosurile de cerneală mai veche sau mai nouă a cărților sunt fără îndoială experiențe pe care numai prezența fizică dintr-o librărie sau anticariat ți-o pot oferi.
George Whitman încuraja această dimensiune legendară a librăriei. De-a lungul timpului, mii de „călători fără rădăcini” au locuit un timp acolo în schimbul câtorva ore de muncă și al promisiunii de a citi și de a scrie. Whitman descria librăria drept o „utopie socialistă deghizată în librărie” și o concepea aproape ca pe o operă literară: fiecare încăpere era un capitol al unei cărți.
Prin urmare, oamenii nu merg acolo doar să cumpere o carte, ci să se întâlnească pentru câteva minute cu o anumită imagine a vieții intelectuale: Parisul, Cartierul Latin, scriitorul boem, întâlnirea întâmplătoare, lectura, conversația. Chiar și cozile de turiști așteptând în fața librăriei devin parte a experienței.
Și avem aici un mic paradox: librăriile independente, care nu fac parte din marile lanțuri, nu au dispărut așa cum se prevedea. Ba unele chiar prosperă pentru că au avut curajul să-și redefinească funcția sau dacă vreți „rostul”. Ele organizează lansări, lecturi și conversații, au cafenele și creează comunități. Precum Librăria Andra Domino din orașul nostru. Nu, nu este o comparație deplasată. Sperăm să ne mai primească pentru Clubul nostru de lectură.
Librăriile fizice, în loc să concureze cu cele din online la eficiență, concurează prin ceea ce internetul oferă mai greu: prezență fizică, sociabilitate, selecție umană și sentimentul descoperirii cu alte cuvinte oferă „spații prietenoase pentru comunități cu preocupări similare”.
Sigur că sunt conștientă că librăria noastră, deși are identitatea ei proprie, nu poate fabrica peste noapte 75 de ani de istorie, o poziție în fața Notre-Dame și, mai ales, un capital de mitologie culturală acumulat generație după generație. Dar poate contribui semnificativ la viața comunității orașului nostru. Și o face.
Iată o concluzie interesantă: într-o lume în care accesul la cultură devine tot mai ușor și mai digital, oamenii continuă să dorească locuri fizice care dau culturii context, memorie și sentimentul apartenenței sau măcar posibilitatea întâlnirilor fizice cu semeni care-ți zâmbesc, copii care aleargă printre cărți și pun întrebări incomode, frânturi de dialoguri auzite întâmplător, dar care-ți trezesc dorința de a mai frunzări o carte despre care ai vrea să (mai) afli câte ceva.
Altfel spus cu cât cartea devine mai ușor de procurat fără librărie, cu atât librăria care reușește să fie mai mult decât un magazin poate deveni mai valoroasă. Și, desigur, articolul ne subliniază din nou, din alte unghiuri, dar tot relevante, importanța lecturii și supraviețuirii culturii umaniste. O librărie precum „Shakespeare and Company” nu ne arată neapărat că oamenii citesc mai mult. Ne arată însă că prestigiul simbolic al cărții și dorința de a aparține unei culturi a lecturii sunt încă extraordinar de puternice. Un milion de oameni pe an nu stau la coadă doar ca să cumpere ceva ce ar putea comanda în câteva secunde de pe telefon. Poate că librăria viitorului va supraviețui nu pentru că avem nevoie de ea ca să cumpărăm cărți, ci pentru că avem nevoie de ea ca să ne amintească ce înseamnă cărțile pentru noi.
