VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Săru’ mâna...
Am început pretins-gentil, ca pentru doamne-domnişoare-tovarăşe (de viaţă, că doar, vorba poetului la Revoluţie, suntem în pauză de cuvântul "tovarăşe"...), dar textul meu, o mărturisire spăşită de altfel, se adresează în egală măsură domnilor (iaca deja: "domnişorilor" n-a intrat deloc în obişnuinţă!) - spre învăţare de minte... Eram prin 1992, în Germania, la lunga Bursă Humboldt (mă urmăresc amintirile din Germania, la fel de vii ca acelea din armată, doar de un deceniu separate în timp), atunci am sărutat pentru penultima dată mâna unei femei. Primesc un telefon de la un birou administrativ, voce feminină, ferm-nemţească, dar... în limba română!, somându-mă să mă prezint sofort în cutare loc. Jawohl, mi-am zis în minte, săru’ mâna am zis în telefon şi am plecat spre ţinta indicată. Dacă rămâneam la zisa din telefon, tare bine era, dar, ajuns în biroul unde fusesem chemat (avea legătura şi cu bursa, cu banii adică, asta explică oarecum slăbiciunea mea...), am trecut şi la ilustrarea practică, am luat elegant-înţepenit mâna care mi se întindea (la capătul ei era o tinerică, blondă-pai-teuton, care vorbea româneşte ca de prin Transilvania) şi am dus-o la buze. Biroul mai conţinea vreo patru-cinci tinerele blonde-pai-teuton, au izbucnit sincronizate în râs... Apoi s-au oprit, tot ca la comandă, ştrangulând râsul într-un chicotit final, nu de grijă că m-aş fi simţit jignit, ci pentru că aveau treabă. Nu se obişnuia pe acolo, li s-a părut caraghios-franţuzesc. Aveam deja barbă (neagră pe atunci), mi-am zis în barbă: bineee! mai vedeţi voi pupat de mână...
Ani buni m-am ţinut de cuvânt. O mare uşurare. Mai ales când veneau spre mine mâini ridicate la orizontală, ca romanii când strigau ave!, cu dosul ţintindu-mi gura. Nein, nein, nein! îmi ziceam în minte - habar nu am ce-şi ziceau în minte posesoarele mâinilor ridicate, sigur nu era favorabil la adresa mocofanului, mai bine că nu ştiu. Mi-am călcat o dată pe principii, nu mai ştiu exact contextul, cred că era o persoană importantă, sau poate m-a luat prea repede, ea a dus mâna, eu am dus buzele, a ieşit o mică ciocnire, chestiune de punct de vedere, se poate spune fie că eu am lovit-o cu nasul de mână, fie că ea mi-a dat un parfumat dos de palmă peste bot, pardon de formulare, n-a râs nimeni, că eram în România, de departe nici nu se putea observa cine ştie ce, dar asta chiar a fost ultima dată...
Strângerea de mână este universală. Bărbaţi, femei, hermafrodiţi, spanioli...
Am avut probleme majore, mai ales în Spania, unde ţocăitul pe lângă urechi e molimă, cu îmbrăţişările - lăsând la o parte faptul că am din naştere o reţinere ţărănesc-arhaică în a îmbrăţişa bărbaţi: sistematic, demarez pe partea greşită, de ajung cu nasul în aceeaşi direcţie cu preopinentul/preopinenta; corectăm amândoi şi ajungem iar cu nasurile pe aceeaşi parte; mai încercăm sau nu încă o dată, zâmbim strâmb... Nici nu ştiu dacă există o regulă, un obicei, o pagină în "codul bunelor maniere" care spune cu ce obraz să pleci la înaintare când te întâlneşti cu cineva care vrea să te îmbrăţişeze...
Am rezolvat-o şi p-asta tot cu strângerea tovărăşească de mână. Păi nu pentru egalitate au luptat feministele? - şi luptă încă: "Atâta timp cât nu toate femeile sunt libere, noi suntem în marş!" Am citat de pe un afiş de 8 Martie (2015!...), pe care o franţuzoaică tânără, cu baticuţ roşu, bluziţă roşie, buze (fără diminutiv, ba dimpotrivă) roşii, îşi arată bicepşii şi pumnul strâns, într-un gest de o tandreţe atât de diafan-convingătoare că-ţi vine să iei în linişte mopul - Jawohl! că nu ştiu cum se spune în franţuzeşte - şi să treci urgent şi tandru la frecat podelele. Fără săru’ mâna (mâine-poimâine, cu săru’ pumnul, Doamne apără)...
