VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Încurcături de limbă
Subiect infinit, dar mereu fascinant. Şi nu mă refer aici la chestii greu de pronunţat (gen „şase saşi în şase saci” sau „piatra crapă capul caprei în patru”) ori purtând pericolul de a cădea, din grabă, în obligaţia de a înlocui bâlbele cu piu-piu, ca în unele emisiuni TV care ar trebui înlocuite cu totul, inclusiv în programul canalului (semnificativă potriveală) cu un piu-piu îndelung, cu sau fără bulină roşie în colţul ecranului (nu dau exemple, cel pe care-l ştiu e folcloric şi implică poala popii, zonă sensibilă, mai bine piu-piu...). Cei care vor să-şi îmbogăţească rapid colecţia de „îmbârligături” (se mai numesc şi astfel) îl pot striga în ajutor pe mister Goagăl, s-a ocupat dumnealui până şi de chestia asta.
Nu, aici am în vedere lucruri grele, rămase mistére şi pentru místerul de mai devreme, cum ar fi legătura dintre mit - mită - Mitică - mitoman - mititică (ultimul cuvânt e aici substantiv, desigur). Am exploatat această legătură şi în nişte epigrame, cititorul ziarului poate le ştie, dar subiectul e mult mai amplu, merită abordat într-o teză de doctorat în socio-lingvistică semnată (până la proba contrarie, evit sistematic să spun scrisă) de un parlamentar cu studii de economie şi masterat în geo-politică (nici măcar nu inventez, cam asta e amploarea preocupărilor mastero-doctorale ale aleşilor). Dicţionarul descurajează în a găsi o legătură, dar miticii prinşi cu mita-n cont sau sub perna canapelei din sufragerie, de teamă să nu ajungă la mititica, povestesc nişte mituri de se miră difuzorul televizorului de inventivitatea lor: mătuşa Tamara, unchiul din America (de Sud), împrumuturi returnate tocmai acum (cu banii marcaţi...), drepturi de autor de valoarea întregii tipografii, puşculiţa nepotului depusă la bancă, pensia bunicului mort acum patru ani, avans pentru cumpărarea unui iaht (mitul ăsta e inedit, îl pun în circulaţie pentru a vedea când se întoarce în presă folosit de un mituit).
Rămân la aceeaşi pagină a dicţionarului. Gluma cu ţianul, unitate de măsură a prostiei, dar prea mare pentru uz curent, drept care în viaţa de zi cu zi se foloseşte subunitatea mili~, e veche şi răsuflată, poliţienii de azi nu mai au legătură cu miliţienii de ieri, ba chiar se numesc poliţişti, au şcoală, au maniere, au colege cărora le dai cu plăcere amenda atunci când te prind cu radarul, gentileţea te obligă să le mai spui şi săru’ mâna după ce primeşti chitanţa. Închei repede paragraful ăsta, să nu fac vreo boacănă, cam umblu cu maşina, până acum n-am prea cotizat...
La fel, militar şi milionar n-au de a face cu mili, a mia parte, chiar dacă termenul al doilea numeşte o miime, dar de miliardar, nu de onar.
M-aş mai juca puţin cu prefixele astea. Dualul lui mili este kilo, pentru un multiplu de o mie de ori mai mare. Atunci, kilomilionar ar trebui să însemne miliardar, nu-i aşa? În schimb, milimita ar trebui să fie o altă denumire a bacşişului, iar asta chiar ar trebui impozitată, spre deosebire de kilomită, care e o altă denumire a comisionului, cuvânt elegant, cu conotaţie ministerială, devenit la noi mitologic.
Exact! La aceeaşi pagină, M, găsim ministru, cu accent pe al doilea i. Dacă am pune accentul pe u, că nu se poate fără accent pe miniştri, ar rezulta că dumnealor abia numiţii sunt forme diminutivate de la stru. Nu ştiu pluralul - strui?, struli?, strumfi? Doar ultimii există, dar cu ş la început - întrebaţi-vă nepoţii, vă vor spune ei cum e cu simpaticii pitici cu cipilică, ştrumpfii. Dar, diminutiv de pitic, aiasta chiar că nu se poate, nici măcar în Guvernul nostru...
Mai am probleme de-astea, lingvistice, dar nu mai am spaţiu. Revin (re vin?!...).
