Liviu Rebreanu, 135 ani de la naştere
Primul născut dintre cei 13 copii ai familiei Ludovica şi Vasile Rebreanu, din comuna Târlişiua, judeţul Bistriţa-Năsăud, apărea pe lume în seara de 27 noiembrie 1885, când în natură se producea o "formidabilă ploaie de stele". În Univers se dezintegrase cometa Bialla, iar pe Pământ, în casa unei familii de români din Transilvania, apărea o nouă stea a literaturii române. "Stăteam cu emoţii pe prispa casei şi mă minunam cum plouă cu stele cu adevărat, aşa cum plouă cu apă", povestea fiului său învăţătorul Vasile Rebreanu, într-un moment de confesiuni nostalgice. După o activitate intensă, de peste 50 ani în cultura şi literatura română, marele romancier şi dramaturg a trecut în eternitate la 1 septembrie 1944, pe meleaguri argeşene, în comuna Valea Mare, judeţul Argeş, pentru a se odihni pe vecie în Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Viaţa şi activitatea
Liviu Rebreanu şi-a făcut studiile primare în comuna Maieru, apoi "Gimnaziul grăniceresc" din Năsăud şi de la Bistriţa. Face o şcoală militară la Sopron, apoi Academia Militară "Ludoviceum" din Budapesta (1903-1906). Activează un timp ca sublocotenent în Regimentul 2 honvezi regali din Gyula, dar demisionează în 1908 şi trece clandestin munţii, la 15 octombrie 1909, pentru a se stabili la Bucureşti. Îndeplineşte funcţii mărunte prin diverse localităţi: Măgura, Ilvei, Nimijea, Vărarea. Îndrăgeşte literatura încă din şcoala primară din Maieru, unde a intrat în contact cu primele "slove tipărite" şi cu "ştiinţa de carte" în forma unor lecturi care l-au pasionat, din "Poveştile ardeleneşti" ale lui Ion Pop Reteganu. Debutează cu proză scurtă în revista "Luceafărul" (1908), iar editorial, cu volumul de nuvele "Frământări" (1912). La Bucureşti intră în cercul de la "Convorbiri literare", precum şi în redacţiile unor importante reviste literare: reporter la "Ordinea", secretar de redacţie la "Convorbiri critice", "Falanga literară şi artistică", editor, cu Mihail Sorbu, al revistei de teatru "Scena" (1910-1911), secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova (director, Emil Gârleanu) şi de două ori director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1930) şi (1940-1944). La Craiova o întâlneşte pe actriţa Fany Rădulescu, cu care se căsătoreşte în ianuarie 1912. Prozatorul şi-a antrenat condeiul literar în multe reviste de prestigiu din perioada interbelică, prin colaborarea fructuoasă la "Viaţa românească", "Adevărul", "Rampa", "Ziua", "Universul literar" şi "Sburătorul". A iniţiat şi a condus revistele "Mişcarea literară" şi "România literară". Publică primele volume de nuvele ("Golanii", "Mărturisire", "Răfuiala"), dar adevărata consacrare o cunoaşte în 1920 cu romanul "Ion", pentru care primeşte Premiul Academiei Române "Năsturel Herescu". Urmează apoi "Pădurea spânzuraţilor" (1922), "Adam şi Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927), "Crăişorul" (1929), "Răscoala" (1932), "Jar" (1937), "Gorila" (1938), "Amintiri" (1940), toate marcând marea capacitate de prozator modern a lui Liviu Rebreanu. A publicat şi opere dramatice: "Cadrilul", "Plicul", "Apostolii" şi altele. Nu abandonează nici genul scurt: "Nuvele şi schiţe", "Iţic Ştrul dezertor", "Cartea sufletului" etc.
Răsplata meritelor - Academia Română
Aşadar, inspirându-se din viaţa ţărănească şi având ca tematică fie problema pământului, fie problema naţională, prozatorul izbuteşte să dea literaturii române adevărate capodopere, dacă ne gândim în special la romanul "Ion", o impunătoare frescă rurală a vieţii transilvănene; la "Răscoala", un model clasic de construcţie epică, prin evocarea plină de adevăr a mişcărilor ţărăneşti din 1907, din sudul judeţului Argeş; "Pădurea spânzuraţilor", un roman cutremurător de analiză psihologică. Pentru merite deosebite, în anul 1925 devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar din 25 mai 1939, membru titular al Academiei Române. Spicuim câteva fragmente din acest impresionant discurs de recepţie, rostit la data de 5 iunie 1940, intitulat "Laudă ţăranului român": "Mă simt destul de jenat că viu în faţa dvs. să laud tocmai pe cel mai umil român şi-mi dau seama că fapta acesta nu e prea abilă. (…) Înaintaşul cu care îndrăznesc eu să mă înfăţişezez e sărac şi slab. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi, probabil, totdeauna. Munca şi suferinţele lui hrănesc şi îmbogăţesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămână veşnic gol. Lauda aceasta totuşi nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi care au avut parte tot de ocări şi prea arar de vorbe bune… La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. De fapt, ţăranul n-are nume, pentru că nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român. Pentru toată lumea, ţăran e sinonim cu român. (...) Ţăranul n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. (…) O caracteristică tot atât de importantă ca şi comunitatea de sânge este limba. La noi, şi aceasta e opera ţăranului. Limba românescă e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. (…) Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. (...) Abia când scriitorii s-au apropiat mai atent de literatura ţăranului au descoperit izvorul limbii şi al poeziei româneşti. Alecsandri a făcut un act revoluţionar adunând şi dând la iveală o comoară de poezie populară. (…) Până la Eminescu, totuşi, limba literară românească a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh neaoş românesc. Colaborarea dintre românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti".
În încheierea Discursului de la Academie, marele prozator a vorbit despre necesitatea ca "ţara noastră, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze şi hârţoage, nici prin pomeni şi făgăduieli deşarte, ci printr-o educaţie nouă, care să-i asigure muncă rodnică şi trai omenesc. Şi mai ales, şi poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvneşte de multe veacuri fără încetare şi în zadar: lumină şi dreptate. Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne". Impresionat de ideile exprimate în acest discurs, Nicolae Iorga a propus Academiei ca textul să fie editat şi tradus în mai multe limbi de circulaţie internaţională.
