Nichita Stănescu (1933-1983) - poetul transparenţei, genial purtător de sentimente umane...
Născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, în casa părinţilor săi, familia Nicolae Hristea Stănescu (ţăran prahovean orăşenizat) şi Tatiana Stănescu-Cereaciuchin (fata generalului rus Nichita Cereaciuchin, refugiat în România), copilul poartă numele ambilor bunici, Nichita şi Hristea. Astfel, în certificatul de botez şi în catalog la şcoală este trecut Stănescu Hristea Nichita. Era un copil "blonduţ şi dolofan", cum îl descrie cu tandreţe Eugen Simion, foarte zglobiu, preocupat să facă toate "năzdrăvăniile" din lume şi de o curiozitate sâcâitoare pentru maturi.
Colegii îl porecleau “Grasul”
Urmează cu rezultate excelente şcoala primară în Ploieşti (primele două clase), apoi în refugiu, la Buşteni (clasa a III-a) şi la Vălenii de Munte (clasa a IV-a). Povesteşte mai târziu că învăţătoarea îl ameninţa cu repetenţia, deoarece o necăjea prefăcându-se "că nu înţelege în ruptul capului cum pot fi trecute cuvintele pe caiet prin semne (litere)". Revine în Ploieşti, pentru a urma cursurile la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel", devenit mai târziu "I.L. Caragiale", la secţia real. Sfidând eticheta severă din liceul ploieştean, "băiatul blond şi dolofan" apare la cursuri "cu o sprânceană rasă", ceea ce produce veseli între amici şi indignare printre profesorii şcolii. Astfel s-a ales cu reputaţia de "spirit liber, neserios, la modul simpatic, inventiv" (E. Simion). Înconjurat mereu de "amici fideli, ploieşteni cu vorba-n dungă", adică băşcălioşi, elevul Stănescu Hristea Nichita îşi croieşte şi reputaţia considerabilă de caricaturist. Semna săptămânal, cu pseudonimul "H", la gazeta de perete a liceului, desene teribile, pe teme de morală şcolară. Colegii îl porecleau "Grasul", pentru trupul lui robust, ceea ce nu-l deranja. Tot în liceu a învăţat să cânte la pian, citea foarte mult, era volubil şi punea la cale numeroase farse printre colegi. Nichita se dovedeşte un adolescent fără griji, pofticios la mâncare şi ispitit de "bunuri lumeşti", căruia îi place anturajul zgomotos, unde tachinează, face spirite, se bucură din plin de viaţă. Avea succes pe toate planurile, era zilnic văzut prin liceu sau pe stradă cu o fată care nu-l slăbea din priviri. Dar nu s-a căsătorit cu ea, s-a căsătorit "cu a doua dragoste" a sa din adolescenţă, cu Magdalena Petrescu (1952), de care se desparte numai după un an. Se îndrăgosteşte "lulea" de poeta şi eseista Doina Ciurea (dragoste care durează aproximativ 10 ani; se căsătoresc în 1962), o "dragoste creatoare", din care se va "plămădi" tematica volumului "O viziune a sentimentelor" (Premiul Uniunii Scriitorilor). Nu-i plac "chingile căsătoriei" nici cu Doina Ciurea, întrucât se ataşează şi de Gabriela Melinescu, poeta cu care, împreună, vor "construi noi universuri abstracte".
“Poeme năzdrăvane”
Revenind la perioada lui creativă din adolescenţă, amintesc faptul că îl surprinde pe profesorul de română din liceu citindu-i o parodie "croită cu artificii lexicale moderniste", după "Cioara" lui George Topîrceanu. Inventează sporadic "poeme năzdrăvane", pe care le răspândeşte printre liceeni, versuri cu "un limbaj crud, şmechereşti, cu o tehnică impecabilă", în care foloseşte prima oară expresia "râsu-plânsul", din care poetul va face mai târziu un concept liric. Scoate clandestin o revistă "Băcăonia", strecurată prin liceu "pe sub mână". Din adolescenţă iese "un tânăr cu trupul subţire ca un lujer, cu ochii melancolici, parşivi", intrat "sub jugul familiei" încă de la vârsta de 19 ani. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1957, an în care debutează revuistic în "Tribuna" din Cluj. Într-o oră "leţioasă de curs", îi scrie colegului şi prietenului Eugen Simion un catren "palindrom": "Dus aici, beţiv opal/ Lapoviţe bici asud/ Dur, o vietate, cal -/ La cetate: ivor ud".
Activitate prodigioasă
Primul vers citit de la stânga la dreapta are acelaşi înţeles cu versul al doilea citit de la dreapta la stânga. Se angajează corector şi apoi redactor la "Gazeta literară" (director Zaharia Stancu) şi la "România literară" (condusă de N. Breban). În 1969 este numit redactor-şef adjunct la revista "Luceafărul", lucrând alături de Adrian Păunescu. În anul 1970 susţine şi o rubrică în revista "Argeş". Debutează editorial cu volumul de versuri "Sensul iubirii", în 1960, urmat de "O viziune a sentimentelor" (1964), cu ambele volume poetul înscriindu-se în efortul de înnoire a lirismului, alături de alţi mari poeţi ca Ion Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Al. Ivasiuc şi alţii. Începând cu anul 1965, aproape în fiecare an scoate câte un volum de versuri: "Dreptul la timp" (1965), "11 elegii" (1966), "Oul şi sfera" (1967), "Roşu vertical" (1967), "Laus Ptolemaei" (1968), "Necuvintele" (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor), "Un pământ numit România" (1969), "În dulcele stil clasic" (1970), "Cartea de recitire" (eseuri, 1972, Premiul U.S.), "Clar de inimă", "Epica Magna" (1978, Premiul "M. Eminescu" al Academiei Române), "Opere imperfecte" (1979), "Cartea de citire", "Cartea de iubire" (împreună cu Gh. Tomozei), "Noduri şi semne" (1982). Cultivă şi genul eseistic în "Cartea de recitire" (1972) şi "Respirări" (eseuri-poematice, 1982). Participă cu interpretări celebre la Radio şi Televiziune, precum şi la numeroase manifestări culturale cu public, cu Cenaclul "Flacăra", condus de poetul Adrian Păunescu.
Laureat al Premiului Herder
Nichita Stănescu este de patru ori laureat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, decorat de statul român cu "Meritul Cultural", clasa a II-a, i se atribuie şi două Premii Internaţionale: "Johann Gottfried von Herder" (1975) şi "Cununa de Aur", pe anul 1982, la prestigiosul Festival Internaţional "Serile de Poezie de la Struga" (Iugoslavia), toate ca o recunoaştere binemeritată pentru prestigioasa lui operă poetică. Poezia stănesciană este tradusă şi în multe ţări ale lumii, Academia Suedeză propunându-l pentru Premiul Nobel. Este ales post-mortem membru al Academiei Române. În 1983, la 31 martie, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 ani, i se organizează o adevărată sărbătoare naţională, fiind omagiat în majoritatea instituţiilor de cultură din ţară. Din păcate, poetul ducea "boala pe picioare", cum se spune, şi la 12 decembrie 1983 (povesteşte soţia, Dora Tărâţă), "pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este dus cu salvarea la Spitalul Fundeni, unde, în noaptea de 13 decembrie 1983, la orele 2 şi 10 minute, se stinge din viaţă, spre surprinderea şi regretul tuturor românilor. Ultimele sale cuvinte au rămas celebre: Respir, doctore, respir...".
"Cel mai important poet român după Al Doilea Război Mondial"
Mulţi oameni de cultură, critici literari, eseişti, exegeţi au scris elogios despre opera şi activitatea poetului Nichita Stănescu. Amintesc pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ştefan Augustin Doinaş, Alex Ştefănescu, Doina Uricariu, George Pruteanu, Corina Braga, Mircea Bârsilă şi alţii. Doinaş consideră că "Nichita se mişca într-adevăr într-o sferă superioară de valori exclusiv-artistice... Spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor tragice ale vremurilor (...) tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei, care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului... Nichita Stănescu este cel mai important poet român după Al Doilea Război Mondial".
Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu "Poezia poeziei", iar pe autor "un poet al transparenţei". Aşa cum menţionează criticul în "Scriitori români de azi", Nichita Stănescu e un "comediograf superior al cuvântului" şi rareori aflăm, ca în excelentul poem "Frunză verde de albastru" o mai categorică dovadă de "fineţe tehnică". În poemul amintit, "totul e potrivit pe dos", noţiunile sunt formulate liric prin imagini opuse. Pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite. Linia dintre noţiuni dispare şi poetul ne propune un limbaj poetic nou, prilej pentru cititor de meditaţie lirică: "Şi-am zis verde de albastru,/ Mă doare un cal măiastru,/ Şi-am zis pară de un măr,/ minciună de adevăr,/ Şi-am zis pasăre de peşte/ descleştarea de ce creşte,/ Şi secund-am zis de oră, curcubeu de auroră,/ am zis os de un schelet,/ am zis hoţ de om întreg,/ Şi privire-am zis de ochi,/ Şi că-i boală de deochi...". Poemul urmăreşte, de fapt, "reverii abstracte"...
În poemul epic cu titlu fără conotaţii stilistice "Despre cuvinte şi limbaj", scriitorul evadează în lumea visului, apelând la procedee artistice, pe tema valorii cuvintelor şi a comunicării verbale, în planul tehnic şi în cel uman. Imaginea cuvântului este "un fel de umbră de aur în conştiinţă". Precum regnul viu, cuvintele se clasifică: "au familiile lor, se organizează în grupuri", conturează destine: "se nasc, cresc, înfloresc", însămânţează cel mai fertil pământ, creierul uman; au forţă şi se regenerează, “sunt puternice, nasc idei”, populează cele mai depărtate locuri şi au mobilitate, "călătoresc". Cuvintele "locuiesc pe globul creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund, nu prin ele însele, ci prin numele lor". În "civilizaţia" cuvintelor, poetul diferenţiază două "neamuri, rase", adică limbajul artistic, "gândirea în imagini" şi limbajul ştiinţific, "gândirea în noţiuni". Nichita Stănescu consideră poezia forma cea mai cristalizată a gândirii în imagini, arta sau esenţa abstractă a cuvântului, "un fel de umbră de aur în conştiinţă"...
Iubirea adolescentină care sperie
Cu vol. "O viziune a sentimentelor", poetul realizează "romanul unei idile", remarcă Eugen Simion, introduce în interiorul schemei lirice "calul troian al fanteziei sale". Cartea cuprinde aproape în totalitate versuri de dragoste, de un lirism pur, farmecul venind din "neprefăcuta şi foarte complexa sinceritate" stănesciană. În poemul "Vârsta de aur a dragostei", poetul conturează o imagine inedită a iubirii "ca boală a timpului": "Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubeşte,/ şi iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele/ fără să mă rănesc". Sentimentele sunt prezentate ca în mitologie "nişte zeiţe de aer", iar îndrăgostitul "cu pânzele sufletului umflate de dor" caută pretutindeni imaginea aburoasă a iubirii. Poezia "Leoaică tânără, iubirea" creează o splendidă sugestie a obsesiei începutului tulburător al iubirii adolescentine, tinereşti, care sperie, produce fiori. Astfel, iubirea apare ca o "leoaică tânără", care îl pândeşte şi-i sare în faţă, înfigându-şi colţii albi şi muşcându-l: "Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă". Deşi în poezia stănesciană predomină sentimentul de jubilaţie, frenezia solară, vitalitatea diafanului, de multe ori, dragostea poate fi şi o comunicare tulburătoare între fiinţele îndrăgostite, în cântecul iubirii lor făcându-şi loc şi melancolia: "Plouă infernal,/ şi noi ne iubim prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte" (Ploaie în luna lui Marte). Pentru îndrăgostiţi existenţa este o plutire, timpul nu terorizează, spaţiul nu constituie un obstacol. Asumat până la miracol în starea de beatitudine, spiritul abia are timp să ia act, cu mirare, de existenţa lui: "Abia am timp să mă mir că exist, dar/ mă bucur totdeauna că sunt". Starea de iubire este starea din afara incertitudinii: "ce bine că eşti, ce mirare că sunt". Creatorul trăieşte "într-un ochi uriaş şi hrana lui este lumina". În chip de înger, zboară deasupra oraşului, sprijinit pe un sunet ce-l poartă "pe sub norul cerului străbătut de fâşii alunecoase de noapte". Definea poezia "simţită de poet ca lacrima unui ochi necunoscut": "Poezia este ochiul care plânge./ Ea este umărul care plânge,/ ochiul umărului care plânge./ Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge./ Ea este talpa care plânge,/ ochiul călcâiului care plânge./ O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul,/ plânsul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos,/ lacrima celui care trebuie să fie fericit" (Poezia, din vol. "Necuvintele").
Nichita Stănescu, "cel nebun după poezie", cum însuşi spunea "adevărat şi nebâlbâit", mărturisindu-şi "credo-ul său poetic" (cu prilejul încoronării în Catedrala "Sfânta Sofia" cu "Cununa de Aur") a inventat "un limbaj poetic numai al lui", care, după experienţa argheziană, este, probabil, descoperirea cea mai importantă în sfera liricii româneşti. Într-o "limbă îngerească" şi cu o tehnică desăvârşită, poetul s-a impus ca un genial purtător de sentimente umane, populând cerul poeziei româneşti cu păsări cu gâtul lung şi cai zburători, îndrăgostiţi, care plutesc în apele văzduhului, ca nişte stranii şi frumoase fiinţe lirice. Nichita Stănescu însuşi pluteşte, pentru eternitate, ca o genială fiinţă lirică, pe cerul neasemuit de frumos al imaginaţiei şi creaţiei poetice...
