Grigore Alexandrescu: 206 ani de la naştere
Anul naşterii e controversat: 1810, 1812 sau 1814. Cei mai mulţi istorici literari consideră că poetul Grigore Alexandrescu s-a născut în februarie 1810, fiind originar din Târgovişte. În anul 1827 a rămas orfan de ambii părinţi, în timpul unei epidemii de ciumă. Sub impresia acestei stări sufleteşti a scris primele elegii. Prin anul 1830 a venit la Bucureşti, fiind găzduit de un unchi, apoi de scriitorul Ion I.H. Rădulescu, tot târgoviştean prin origine, născut în anul 1802, personalitate de formaţie enciclopedică a culturii române. Grigore Alexandrescu a debutat în literatură în anul 1832 cu poezia "Miezul nopţii", publicată în "Curierul românesc" - revistă editată şi condusă de Ion H. Rădulescu. Tot în 1832 i s-a publicat şi prima culegere de versuri - poezii originale şi traduceri - intitulată "Eliezer şi Neftali" (personaje biblice). În anii următori a publicat câteva traduceri din Voltaire, două volume de poezii originale - în 1838 şi 1842, fragmente din "Memorial de călătorie" (1844), volumul "Suvenire şi impresii, epistole şi fabule" - 1847 şi volumul "Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule" - 1863. Titlul volumului din 1863 sintetizează atitudinea estetică a scriitorului, care este "un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic" - cum l-a definit excepţional de sintetic George Călinescu.
Sub influenţa luptei democratice şi revoluţionare, îndreptate spre emanciparea Principatelor, care s-a intensificat spre anul 1840, poetul Grigore Alexandrescu a scris şi a publicat meditaţii social-patriotice şi filozofice, fabule cu un pronunţat caracter satiric, epistole şi satire. În anul 1840 a fost arestat, fiind inclus în conspiraţia lui D. Filipescu, care-şi propusese reforme democrat-burgheze: eliberarea ţăranilor, drepturi universale ş.a. Eliberat după trei luni, Grigore Alexandrescu a fost numit de noul domnitor, Gheorghe Bibescu, funcţionar la Secretariatul statului. A colaborat cu poezii şi proză la principalele reviste ale timpului. Anul 1848 l-a găsit - alături de N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac ş.a. - redactor al ziarului "Poporul suveran - organ al Revoluţiei". După înfăptuirea Unirii este numit director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După câţiva ani s-a îmbolnăvit de o boală de care nu s-a putut vindeca tot restul vieţii, până la 25 noiembrie 1885, când s-a stins din viaţă, la Bucureşti.
În literatura română, Grigore Alexandrescu a rămas ca un reprezentant de frunte al literaturii paşoptiste, simpatizant al ideilor revoluţionare, cel mai de seamă fabulist din secolul al XIX- lea din literatura română. Întreaga sa operă, în care romantismul şi clasicismul de întrepătrund, îl situează pe scriitor printre figurile proeminente ale literaturii române de dinaintea lui M. Eminescu. A fost o fire visătoare, puţin preocupat de problemele materiale şi dotat cu o memorie excepţională. Ştia pe de rost fragmente întregi din tragediile mitico-istorice "Andromaca" şi "Fedra" de Racine, din tragedia de inspiraţie biblică "Athalia", tot de Racine, precum şi din tragedia "Meropa" de Voltaire. Ca poet liric a scris, la început, meditaţii romantice, în care predomină tonul elegiac, predilecţia pentru melancolie şi tentaţia filozofării grave asupra rostului existenţei. În poezia lirică a abordat teme şi motive romantice şi preromantice, precum: ruinele, mormintele, peisajul nocturn şi fantastic, eroi istorici excepţionali, contrastul dintre individ şi societate etc., toate convertite spre exaltarea sentimentului patriotic şi al încrederii în viitor. Antologică este poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia" - o capodoperă a liricii patriotice din perioada paşoptistă. Poezia a fost scrisă, după cum mărturiseşte poetul în "Memorial de călătorie", la Mănăstirea Cozia, "într-un amurg când apropierea serii da obiectelor culori fantastice şi deştepta nenumăratele voci ale singurătăţii". Tema poeziei este evocarea admirativă a unor eroi din istoria neamului (Mircea cel Bătrân) cu scopul de a întări convingerile patriotice ale cititorilor. O gamă variată de procedee artistice duce la realizarea unei imagini impresionante a peisajului şi a voievodului Mircea: gradaţia, interogaţia poetică, repetiţia, personificarea, aliteraţia, metafora, comparaţia, armonia imitativă. Grandoarea solemnă a personajului este potenţată de cezura (pauza) prelungită a versului: "Ale turnurilor umbre - peste unde stau culcate"... În acest vers identificăm şi aliteraţia (repetarea) vocalei închise "u". Cadrul fantastic se lărgeşte în strofele următoare, comunicând înfiorare: "Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară/ Muşchiul zidului se mişcă... Printre iarbă se strecoară/ O suflare, care trece ca prin vine un fior". În această atmosferă fantastică, "un mormânt se dezveleşte", din care iese "o fantomă-ncoronată", la apariţia căreia "Râul înapoi se trage... Munţii vârful îşi clătesc". Urmează o interogaţie poetică, la care răspund dealul şi Oltul: "Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează". Admiraţia poetului pentru Mircea îmbracă forma odei: "Sărutare, umbră veche! Primeşte-nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai cinstit".
Predominant romantic în poezia lirică, Grigore Alexandrescu este un poet de structură clasică în fabule, epistole şi satire. E considerat până astăzi cel mai de seamă fabulist din literatura română din secolul al XIX- lea. Ca specie literară clasică, fabula este un mijloc ideal de critică şi de demascare a viciilor, mai ales sociale şi politice. Fabulele lui Grigore Alexandrescu înfăţişează un amplu tablou al epocii într-o formă satirică, alcătuind o adevărată „comedie umană” în miniatură. Versurile sunt alerte, replicile personajelor sunt vii, episoadele creează momente de tensiune, multe dintre ele se citează ca maxime pentru adevărurile generale exprimate. Teme general-umane- caracteristice fabulei – îmbracă o haină locală. Parvenitismul şi demagogia politică se bucură cu deosebire de atenţia poetului, ilustrative fiind fabulele: „Boul şi viţelul”, „Câinele şi căţelul”, „Dreptatea leului”, „Elefantul” ş.a. Povestirea alegorică din „Boul şi viţelul” este simplă şi prezentată cu aparentă obiectivitate: „Un bou ca toţi boii, puţini la simţire,/ În zilele noastre, de soartă-ajutat,/ Dobândi-n cireadă un post însemnat”. Dar, ajuns în post mare, boul şi-a schimbat năravul, a devenit plin de mândrie, crezându-se că e mai mare decât toţi. Următorul episod din fabulă pune în lumină înfumurarea şi mărginirea boului. Viţelul, auzind că unchiul lui s-a făcut boier şi că are clăi şi livezi multe, s-a hotărât să meargă la el şi să-i ceară „niţel fân”. Când ajunge „la unchiu” şi încearcă să intre este oprit de o slugă de la care află că unchiul său, boul „Acum doarme, nu-l poci supăra”. Mirându-se de această schimbare, viţelul promite că o să-i reproşeze unchiului, dar sluga îi spune categoric:
- Ba să-ţi cauţi treabă, că mănânci trânteală;/ S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;/ Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,/ Priimit în casă dacă vrei să fii”. Viţelul revine a doua zi şi boul este anunţat de o slugă:
- Boierule, zise, aşteaptă afară/ Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu/
- Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară./ N-am astfel de rude şi nici voi să-l ştiu”.
În „Câinele şi căţelul”, tipul demagogului din vremea aceea e ilustrat prin Samson, „dulău de curte ce lătra foarte tare”. Acesta spunea unui bou oarecare că el vrea egalitate, precum în ţările civilizate, dar pe noi „mândria nu ne mai părăseşte”. Dovadă că vrea egalitate e faptul că lui, toate lighioanele din curte îi spun „câine sadea, iar nu domnia voastră”. Boul îl asculta cu indiferenţă, dar căţelul Samurache, auzind că dulăul nu are mândrie, s-a apropiat de cei doi pentru a-şi arăta „iubirea ce are pentru ei”, adresându-se cu formula”fraţii mei”. Replica dulăului este promptă şi dură: „Noi, fraţii tăi, potaie!/ O să-ţi dăm o bătaie/ Care s-o pomeneşti”. La încercarea lui Samurache de a-şi motiva formula de adresare, Samson îi răspunde: „Adevărat vorbeam/ Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru căţei”. Morala acestei fabule, exprimată aforistic, e valabilă şi în alte epoci social-istorice: „Aceasta între noi adesea o vedem,/ Şi numai cu cei mari egalitate vrem”.
Prin activitatea sa poetică, Grigore Alexandrescu îşi merită aprecierea de cel dintâi mare poet român modern şi cel mai valoros fabulist din secolul al XIX-lea.
