VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Lipsa de umor, între infirmitate şi infracţiune
După ce că este lung, titlul anterior pare şi agresiv, incorect politic şi cam tras de părul de sub bască (voi sugera mai jos care bască...). Pare, dar nu este - mă explic imediat.
Infirmităţile ni le dă Mama Natura (unii ar spune că după voia Celui de Pretutindeni, dar mă îndoiesc că El îşi limitează bunătatea, fie şi din motive pedagogice, fie şi din curiozitate - că de greşit ştim că nu greşeşte niciodată), lipsindu-ne de o parte văzută (se întâmplă foarte rar) sau nevăzută a trupului. Trup în cel mai general înţeles al cuvântului, pentru că tot în cel mai general înţeles folosesc cuvântul parte. Ba chiar îl voi înlocui cu termenul, aproape filosofic, de organ. Un exemplu pe care-l am în faţa tastaturii pe care o am acum în faţă: unii posedăm, alţii nu posedăm organul muzical - despre cei care nu-l au se spune că au o infirmitate. Nu e vorba numai despre ureche, organ la vedere (în raport cu câinii, oricum suntem cu toţii infirmi, pentru că nu percepem sunetele înalte), ci şi de multe altele, ascunse, subtile - memorie muzicală, simţul ritmului, al armoniei, nici nu ştiu ce altceva. Mi le asum pe toate, sunt afon-prototip (dar, poate în compensaţie, îmi place să ascult muzică, am emis cândva şi cugetarea că "o zi fără muzică e o zi pierdută", v-o dăruiesc). În corul liceului am simulat o vreme, până s-a prins profesorul, probabil rotunjeam gura nesincronizat cu cei din jur. În armată am răcnit, la ordin, că aşa cântă soldaţii, dar în "viaţa civilă" nu m-a văzut nimeni pretinzând vreodată că încerc să cânt. Aş "cânta" precum... păunul, care sperie toată ograda când deschide pliscul...
La fel e cu lipsa de talent pentru desen, mersul pe bicicletă, matematică - la fel e cu lipsa de umor. O infirmitate mult răspândită, imposibil de disimulat (oricât de bună memorie ai avea, bancurile pe care le spui tot sleite ajung la final), parcă tocmai de aceea disimulată mai cu înverşunare. Înlocuită cu hăhăiala de birt, cu umorul de izlaz - deja două forme de infracţiune (mai ales când făptaşii se privesc în oglindă şi se cred, de-o pildă, epigramişti; ştiu ce spun, spun ce ştiu). O altă infracţiune la care duce lipsa de umor, cuplată de cele mai multe ori cu incontinenţa verbală, cu sindromul datului încontinuu cu părerea, cu metasindromul siguranţei de sine, (ne)ferice de cei care nu se îndoiesc vreodată!, este "uciderea glumei", luarea în serios şi reacţionarea în consecinţă. (Basca invocată în primul paragraf cam pe aici se manifestă; nu voi spune cine-o poartă, e un "coleg de liceu", "prieten drag" - citate din mărturisirea sa că este un bun exemplu pentru cazul în discuţie...)
Încearcă să-i spui unui infirm de organul umorului gluma (cam englezească, recunosc) cu cei trei crocodili care mărşăluiau prin Sahara... Crocodili în Sahara?!, îşi va injecta el corneea. Păi, acolo, temperatura... nisipul... atâţia kilometri de dune... crocodilii au nevoie de... bla, bla, îţi vine să zici "iartă-l, Doamne, că nu e vina lui, dar du-l în Sahara, cu bască cu tot". Poveste veche, se ştie că hazul unei glume e egal cu minimul dintre cantitatea de umor pe care aceasta o conţine şi cantitatea de umor pe care îl poate percepe urechea care o aude. (Ca să nu pară matematică: tăria unui lanţ e egală cu tăria celei mai slabe dintre zalele sale.)
Sper că am justificat legătura dintre termenii din titlu. Poate era mai convingător dacă ilustram mai din belşug, dar las asta pentru recidivă. Oricum, avem de a face cu o infracţiune care se autopedepseşte, nu e nevoie de niciun cod, al umorului să zicem, care să prevadă vreo amendă, vreo interdicţie: simplul fapt că nu poţi zâmbi, nu poţi râde, provoacă sigur crampe în obraji, crampe printre sinapse - mai ceva ca în obrajii şi sinapsele celor trei crocodili care schiau prin Alaska...
