Editorial LA ŢINTĂ - Miza postului de viceprimar
Notam în acest colţ de pagină imediat după încheierea alegerilor locale faptul că lupta va continua pentru posturile de viceprimar. Şi nu m-am înşelat, căci s-au dus războaie grele în culise, din care unele nu s-au încheiat nici acum. Asprimea acestora a fost accentuată şi de mita electorală anticipată oferită aleşilor locali de către senatori. Parlamentarii au ţinut cu tot dinadinsul să-şi atragă bunăvoinţa celor ce conduc localităţile din ţară, pentru că în toamnă vom avea alegeri parlamentare. Iar voturile se iau de jos, din ţărâna satelor şi oraşelor de provincie, nu de pe culoarele Casei Poporului sau de pe covoarele posturilor de televiziune. Tocmai de aceea s-a aprobat legea care oferă primarilor şi viceprimarilor cu minim un mandat nişte pensii suplimentare. Care, funcţie de numărul mandatelor, pot aduce venituri în plus conducătorilor administraţiilor publice locale, ce pot ajunge la câteva zeci de milioane bune. Oricum, pentru unii, deloc puţini, ar depăşi probabil nivelul estimat al pensiilor normale. Şi-atunci, cum să nu li se aprindă poftele celor care nu sunt idioţi şi să nu încerce măcar să profite de o asemenea şansă, ce nu li s-ar mai oferi altădată în viaţa asta?
Darul parlamentarilor este unul perfid, după cum îmi spunea un primar care are deja vreo patru mandate la activ şi putea spera la suma maximă. Tipul era îngrijorat de faptul că sursa de finanţare indicată pentru acele pensii ce nu au în spate contributivitatea este bugetul local al fiecărei localităţi. N-am să reiau calculele acestuia pentru a nu vă speria. Dar oricine dintre noi putem să ne închipuim ce s-ar întâmpla dacă din veniturile proprii ale unei comune mai sărăcuţe, cifrate la 1-2 miliarde lei vechi, ar trebui să scoţi anual vreo jumătate de miliard pentru pensiile suplimentare ale foştilor primari sau viceprimari. Cu chiu, cu vai, i s-ar mai putea asigura funcţionarea în astfel de condiţii - deocamdată teoretice - iar dezvoltarea ar rămâne în sarcina altor generaţii. Concluziile se impun de la sine şi nu mai trebuie să ne întrebăm de ce lumea îi priveşte cu neîncredere - dacă e să ne exprimăm elegant - pe aleşii neamului.
În ecuaţia alegerii viceprimarilor mai trebuie introduse frustrările reprezentanţilor partidelor care au pierdut posturile de primari, urile sau orgoliile personale ce fac imposibile înţelegerile raţionale şi, nu în ultimul rând, interesele ascunse ale celor ce au determinat, deloc dezinteresat, ca să nu spun altfel manipularea recentelor alegeri prin diversiunea promisiunilor fără acoperire sau prin alte mijloace mai puţin ortodoxe. Nu voi da acum exemple, dar este de ajuns să iau în calcul mitele de zeci de mii de euro dovedite de organele de cercetare chiar şi la alegerea unor viceprimari, când i-au prins în fapt pe unii dintre şpăgari. Iar dacă într-o localitate care nu este mare oraş se pot da asemenea "atenţii", este clar că mizele pe care se joacă asemenea posturi sunt consistente, poate de zeci de ori mai mari. Un tip care putea fi consilier local îmi mărturisea că a refuzat, cu condiţia de a fi ajutat nu numai să-şi păstreze contractele pe care le avea cu primăria în cauză, dar să i se mai dea şi altele, dacă tot făcea cuiva un serviciu. Omul nu era interesat de cei 300 şi ceva de lei lunar, cât timp putea câştiga infinit mai mult din contracte. Şi până la un punct, l-am înţeles. Dar nu m-am stăpânit să-l întreb - recunosc, perfid - de ce-a mai candidat, dacă-l durea undeva de interesul comunităţii. Privirea pe care mi-a aruncat-o a fost ceva de genul replicii din Caragiale: "Amice, eşti idiot!" Oare?!?...
