Editorial LA ŢINTĂ - Românii şi-au redescoperit nobleţea
Acesta este adevărul: astăzi, 13 august 2016, ne-am redescoperit solidaritatea. Ca de obicei, în istoria noastră zbuciumată, tot durerea comună ne-a unit. S-ar putea ca bucuria să fie egoistă, cine ştie... Moartea reginei neîncoronate a României, Ana, poate că ne-a readus cu picioarele pe pământ, trezindu-ne pe cei mai mulţi dintre noi la realitate. Iată, am realizat că viaţa este ca un vis pe care-l trăim cu toţii, fiecare în felul său. Cei ce ştiu să se respecte pe ei şi pe cei din jur lasă ceva în urma lor, alţii poate doar oftaturi de uşurare...
N-o să fac acum istorie, să preamăresc monarhia, dar se cuvine să nu uităm că-i datorăm independenţa de stat, modernizarea statului, România Mare şi faptul că, în 1944, ţara noastră n-a ajuns republică sovietică. Fără Regele Mihai n-ar fi fost posibil actul de la 23 august 1944, când a fost arestat mareşalul Antonescu, cel ce-şi dorea continuarea războiului alături de Hitler, şi trecerea în tabăra aliaţilor. Deşi s-a recunoscut faptul că România a scurtat atunci a doua conflagraţie mondială cu şase luni de zile, schimbând poate şi soarta lumii, sovieticii nu l-au iertat pe rege că le-a încurcat socotelile. Cozile lor de topor l-au silit să abdice şi să trăiască zeci de ani în exil. Aşa-zisă cădere a comunismului a fost o diversiune pe care au înţeles-o cei ce au citit corect mesajul lui Iliescu, din decembrie 1989: "Trebuie pedepsiţi fără cruţare cei ce au deturnat idealurile sfinte ale comunismului". Am citat din memoria care nu uită că vinovaţii au fost puşi la zid şi împuşcaţi ca nişte câini în ziua Naşterii Domnului. Atunci, prin complicitatea vinovăţiilor, ne-am pierdut simţul umanităţii, dreptului şi normalităţii. Şi ne-am lăsat minţiţi în continuare, când regelui i s-a interzis să revină în ţară. Iar când i s-a permis să vină acasă după 45 ani de pribegie, s-a văzut cu câtă dragoste a fost întâmpinat de poporul său. Iar dragostea asta a speriat nulităţile politice care ne-au tot condus pe drumul sărăcirii noastre şi al îmbogăţirii lor prin corupţie. Ne-au speriat cu revenirea ciocoilor vechi şi ne-am pricopsit cu unii noi, mai afurisiţi la suflet decât fundul cazanelor iadului. Stabilirea familiei regale în România, modul în care membrii ei au acţionat ca ambasadori în faţa lumii civilizate, i-a adus respectul poporului. Descoperind-o pe Regina Ana cât de umană era în măreaţa-i modestie princiară, au adoptat-o fără rezerve. Străinătatea a fost uluită în aceste zile de dragostea pe care i-a dovedit-o poporul nostru şi de respectul bănit că i-ar păstra memoria vie. Am auzit tot felul de oameni mici la suflet acuzând-o că nu vorbeşte româneşte. Bănuiesc că din respect faţă de limba ţării soţului, căruia i-a fost alături zeci de ani, pe care n-a vrut s-o stâlcească aşa cum fac alţi impostori cumetriţi cu ciocoii noi. Regina Ana n-a vorbit limba poporului asupra căruia nu a domnit, dar a gândit, a acţionat şi a trăit româneşte. În monumentala sa modestie, a susţinut că a fost mereu fericită alături de soţul iubit şi de familia sa, iar cea mai mare nefericire o socotea pe aceea de a pierde pe cineva drag.
Noi, românii, am descoperit acest adevăr simplu atunci când Regina Ana ne-a părăsit. La Peleş. Bucureşti şi Curtea de Argeş au venit să-şi depună omagiile şi s-o conducă pe ultimul drum mii şi mii de români şi străini, republicani şi monarhişti, care au lăsat deoparte disputele pentru a împărtăşi suferinţa familiei regale. Comportamentul civilizat exemplar al românilor din această zi de doliu naţional este o lecţie pentru cei prezenţi şi pentru cei ce vor veni după noi, atât în ţară, cât şi în străinătate. Astăzi ne-am redescoperit cei mai mulţi dintre noi nobleţea care obligă. Concluzia care se impune este aceea că păcălicii politici ce se agaţă disperaţi de putere ar trebui să ia aminte că nu se mai poate continua aşa!
