Editorial LA ŢINTĂ - Imposibila uitare
Sâmbătă am participat la pomenirea de 7 ani de la trecerea la cele veşnice a prof. Nicolae Enescu. Respectul faţă de acel om care m-a onorat cu prietenia sa m-a chemat să fiu alături de familie şi de cei ce l-au iubit. Nu vreau să fac din dumnealui un sfânt, căci nu este om fără păcat. Dar nu pot uita că avea şi respecta nişte principii sănătoase implementate pe gena sa sănătoasă de bun român-creştin, care credea cu tărie că trebuie să luptăm cu toţii pentru a ne recăpăta demnitatea atât de călcată în picioare de-a lungul istoriei de tot soiul de lifte străine şi de cozile lor de topor din mijlocul nostru. În lungile discuţii pe care le-am purtat de-a lungul anilor repeta obsedant acel îndemn la iertare, dublat de avertismentul de a nu uita, pentru că altfel nenorocirile s-ar putea repeta. Cam în astfel de termeni s-au purtat şi dialogurile la pomenirea sa de sâmbătă. Unde - recunosc - eu m-aş fi aşteptat să văd nişte oameni cărora prof. Enescu le-a întredeschis cel puţin uşa spre o viaţă mai bună, când şi-a cedat locul său în Consiliul Local Curtea de Argeş celor mai tineri, deşi indemnizaţia l-ar fi ajutat poate să-şi cumpere mai uşor medicamentele pentru ostoirea bolilor cu care venise din puşcăriile de exterminare comunistă. Iertaţi să fie, dar nu văd cum ar fi uitaţi de cei care încă mai ştiu cum stau cu adevărat lucrurile... Unul dintre cei prezenţi îmi spunea că, mai devreme sau mai târziu, oricât ne-ar fi de greu, va trebui să ne împăcăm unii cu alţii, pentru că altfel, continuând cu ura şi răzbunarea, vom rămâne dezbinaţi şi ne va fi din ce în ce mai rău la toţi.
Trecând pe un alt palier, la sfârşitul săptămânii s-a pomenit mult despre evenimentele din decembrie 1989, care au dus la aşa-zisa cădere a comunismului în România. Şi cei ce mai au încă spiritele lucide pot constata că nici după 27 ani nu se ştie sau nu se spune ce-a fost cu adevărat atunci: revoluţie sau lovitură de stat?... Tânăra generaţie nu este poate atât de interesată de istoria aceea veche, dar cei care am trăit în "iepoca Ceauşescu", n-am uitat. Şi mai abitir nu au linişte cei care şi-au pierdut în acele zile sângeroase oameni dragi, fără să ştie cum au pierit şi mai ales cine se face vinovat de moartea lor. La fel şi cei ce au avut de suferit de pe urma mineriadelor din 1990-1991 sau de la sfârşitul acelui deceniu bulversant, în care ni se împuiau minţile cu lozinci mincinoase de genul "Nu ne vindem ţara!", în timp ce ea era deja tranzacţionată. Dacă majoritatea românilor, cocoşată de grijile cotidiene, de sărăcie şi lipsuri, de groaza de ziua de mâine, este tentată să ierte, cei care au trăit sau perpetuează dramele, cum ar putea uita?... Şi mai ales cum s-ar putea împăca oare cu Ion Iliescu şi băieţii lui cu pulovăre pe gât din decembrie 1989 şi cu tot răul pe care ni l-a adus de-a lungul celor 27 ani scurşi deja în crugul vremii?...
"Matrioşka Moscovei" i-a încântat pe majoritatea compatrioţilor prin zîmbetul larg, de păpuşică Muppets, aruncându-i într-un somn al raţiunii care a zămislit prea mulţi monştri politici. Aceşti mutanţi corupţi ai balcanicului Kermit ne-au condamnat să trăim într-un coşmar prelungit, în cursul căruia am descoperit uluiţi - unii dintre noi - cât de masochişti putem fi! N-am să reiau aici lungul şir de creaturi diavoleşti scoase pe piaţă de "tovarăşul", dar nu pot trece peste Traian Băsescu. După ce-a minţit poporul că nu vom avea vreo criză, a retezat salariile şi pensiile fără milă. Şi s-a găsit apoi şi blestematul personaj colectiv de la Curtea Constituţională care i-a dat undă verde la ciuntirea veniturilor proştilor, dar nu şi pentru ale lor. Cum le-ar putea fi iertată ticăloşia celor plătiţi fantastic de bine ca să apere principiile înscrise în cartea fundamentală a legilor şi drepturilor cetăţenilor, după ce ei şi-au băgat picioarele într-unul dintre cele mai sfinte dintre ele, plasându-se mai presus de lege? Oare se poate uita ce-au făcut, ne putem împăca filozofic cu faptul că pensiile castei magistraţilor sunt de sute de milioane de lei vechi, când marea majoritate a populaţiei trăieşte cu unele de sute de lei?... Cum ne putem noi resemna acum cu situaţia explozivă creată după alegerile din 11 decembrie, când alt garant al Constituţiei, preşedintele Klaus Iohannis, dă semne că vrea să-l copieze pe Băsescu, cu care a ajuns să comploteze pentru a deturna împreună cu alţi aiuriţi sensul votului popular? Faptul are explicaţii istorice: dacă Ion Iliescu şi gaşca lui de complotişti a putut fura revoluţia din decembrie 1989, dacă Băsescu şi-a făcut guvernul lui în 2004, prin soluţii caracterizate chiar de el drept imorale, de ce n-ar încerca şi Iohannis acum să se învârtă ca un acela în căldare şi să nu dea oamenilor liniştea pe care o merită măcar de sărbători?...
Judecaţi şi dvs., oameni buni, ce se poate ierta din faptele trecutului şi prezentului şi încercaţi să vă împăcaţi cu realităţile timpului nostru, amintindu-le celor puternici că fără noi sunt nişte zerouri după virgulă. Dar mai presus de orice, faceţi-i să înţeleagă că avem datoria să nu uităm ceea ce nu vrem să se mai repete!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
