Editorial LA ŢINTĂ - După patruzeci de ani...
Cu scuzele de rigoare, n-am să mă mir ca prostul de trecerea vremii. Nu e felul meu şi sper că nici nu va fi. Şi asta dintr-un motiv simplu: am păstrat tot timpul convingerea că omul trebuie să fie cinstit cu el însuşi şi cu cei din jur, pentru a putea cere să fie tratat corect de ceilalţi. N-am crezut şi nu cred în puterea minciunii necesare care, chipurile, ar fi un balsam pentru sufletele slabe, prezentate drept sensibile. Prefer adevărul dur, chiar când nu-mi convine, convins că totul este relativ şi se poate îndrepta dacă ai minima inteligenţă de a trage învăţămintele obligatorii din lecţiile pe care ţi le dă gratuit viaţa. Deci, mă împac cu gândul că anii au trecut şi că a depins de fiecare dintre noi modul în care ne-au marcat existenţele. Personal m-am bucurat şi am suferit în toate anotimpurile vieţii, după cum a fost cazul, iar acum privesc fiecare nouă zi ca pe un bonus. Bunăoară, în 4 martie 1977, când a fost cutremurul care a devastat România, eram sub arme, la Batalionul 33 V.M. din Curtea de Argeş, care se pregătea de o mare aplicaţie pe întreaga Armată a II-a. Aici, după cum se ştie, n-au fost cine ştie ce distrugeri. Oraşele mari au avut însă de suferit drame cumplite. Pentru militarii din oraşul nostru, cutremurul acela a avut menirea să amâne o aplicaţie ce urma să se desfăşoare în condiţii extrem de dure, pentru că trebuiau să treacă peste Munţii Retezat în Transilvania, aşa cum aveam să descoperim la sfârşitul lunii mai. Nu ştiu dacă unitatea ar fi înregistrat victime în acel exerciţiu militar şi nici nu-mi dau cu presupusul... Ceea ce n-am uitat este faptul că şi acea dramă naţională a fost tratată de compatrioţi bărbăteşte. Ne-a salvat încă o dată acel simţ special al umorului, bancurile prin care am mai uitat de năpasta care ne lovise. Unul dintre ele făcea trimitere la Ceauşescu, aflat cu consoarta în vizită pe continentul african. Cică i s-ar fi trimis acolo o telegramă codificată, care suna cam aşa: VRANCEA. Decriptat, mesajul era următorul: "Vino Repede Acasă, Nicule, Capitala E Avariată. Se spunea că la Bucureşti s-ar fi primit de la "cârmaci" indicativul PCR? - care însemna Potop, Cutremur, Război? Bine, bine - pot întreba cei născuţi mai spre vremurile noastre - dar unde este umorul chiar sec, englezesc? Lor şi numai lor am să le spun că nu era vorba numai despre umor, dar şi de o premoniţie sau profeţie - cum preferaţi. Potop avusesem cu vreo doi ani înainte şi el provocase inundaţii cam prin toată ţara, întrerupând comunicaţiile rutiere şi feroviare, distrugând mii de case şi hectare de culturi şi transformând o groază de lume în sinistraţi. Cutremurul venise şi el, cu alţi sinistraţi şi morţi şi toţi românii aşteptau îngroziţi să vină Războiul. Care nu s-a lăsat aşteptat la nesfârşit, căci în decembrie 1989, pentru câteva zile, ţara asta a noastră a fost într-un ciudat război, ale cărui iţe nu s-au descâlcit nici acum, pentru că sunt încă destule interese puternice pentru ca totul să rămână în aria supoziţiilor şi, pe cât posibil, definitiv îngropat în uitare. Cinismul politic sau de altă natură impune ca morţii de atunci şi toţi cei care au urmat în mineriade şi alte operaţiuni sub acoperire să fie consideraţi victime colaterale, pentru că încă nu-şi permite cineva să recunoască faptul că s-au aflat unde nu trebuia, încurcau socoteli şi tipi situaţi mai presus de nişte bagatele de existenţe umane ş.a.m.d. N-am să mai spun decât că ştiu ce făceau mulţi dintre cei care erau nişte anonimi în 1977 sau în 1989, care apoi au urcat pe scara socială locală sau naţională. Şi n-am s-o fac, pentru că am sentimentul că s-au întors vremurile în care Securitatea tăia şi spânzura după bunul plac al şefilor ei. Şi cum mă conving pe zi ce trece că anii au trecut pe lângă ei şi pe lângă puii pe care i-au crescut şi-i cresc la sân în tradiţia aceluiaşi cinism, regret acum mai mult decât oricând faptul că n-avem capacitatea sau curajul de a învăţa ceea ce trebuie din lecţiile repetabile ale istoriei, de parcă asupră-ne ar plana blestemul masochismului. Pentru că, dragilor, la noi situaţia generală se împute pe zi ce trece, şi nu din cauza subsolului, ci a etajelor superioare din fragilul edificiu care adăposteşte puterile statului. Ferescă Dumnezeu de un cutremur social, pe care personal îl simt cu fiecare fibră a trupului şi sufletului meu!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
