Editorial LA ŢINTĂ - Cura de slăbire
Handbalistele de la CSM Bucureşti s-au dus la Budapesta doar ca să predea trofeul câştigat surprinzător în urmă cu un an de zile. Fericirea a inundat atunci întreaga Românie, pentru că era singurul Mare Premiu continental obţinut de sportul nostru după o perioadă îndelungată de secetă. Faptul că outsider-ul dăduse lovitura, era ca o minune. Ceea ce au greşit diriguitorii clubului, care n-au reuşit să se trezească din beţia succesului luni la rând, a fost faptul că n-au înţeles că o minune nu prea se repetă. Dac-ar fi avut ochi de văzut şi minte de priceput, s-ar fi scutit şi ne-ar fi iertat de o uriaşă dezamăgire. Pe care am trăit-o sâmbătă, la Budapesta, când Vardarul ne-a predat o lecţie de handbal care ne-a durut al dracului de tare!
Dacă e să facem puţină istorie, CSM a dat primul semn de slăbiciune la începutul sezonului, atunci când a încasat-o de la Dacia Brăila. Jakob Vestergaard, cel care-i luase locul lui Kim Rasmussen, s-a dovedit a fi mai slab decât Costică Buceschi. Conducătorii clubului bucureştean au considerat acel avertisment drept un accident de parcurs şi n-au făcut analizele necesare la timp nici măcar după ce în grupele de calificare din Liga Campionilor jocul n-a prea mers, iar parcursul european a fost pus serios sub semnul incertitudinii. S-a considerat că atâta timp cât echipa mergea ceas în campionatul intern, unde practic nu aveau concurente pe măsură, totul era în regulă. Nimic mai fals şi mai periculos nu putea fi închipuit măcar, căci s-a mers din greşeală în greşeală spre catastrofa finală! Iar înlocuirea lui Vestergaard cu Relu Roşca n-a fost cea mai bună mişcare cu putinţă, pentru că tipul nu putea să se impună în faţa unor jucătoare cu personalitatea lui Gulden sau Torstensson. Cu cinci săptămâni înainte de Final Four, le-a venit conducătorilor mintea românului cea de pe urmă şi l-au adus să salveze situaţia pe suedezul Per Johansson. Şi acesta a făcut minuni, ducând echipa unde-şi avea locul! Dar n-avea cum rezolva toate fisurile din construcţia ei, iar lucrul acesta a devenit evident în partida cu Vardar Skopje, de la Budapesta. Acolo, în acel meci, noi n-am avut o echipă, ci o adunătură de vedete, care s-au trezit umilite pe parcursul jocului de către adversare. Revolta lui Johansson, un antrenor cu temperament latin, care a ameninţat că va chema autocarul ca să plece acasă dacă tot nu vor să joace, a mai limitat dezastrul. Am pierdut, iar maniera în care am făcut-o cerea o reparaţie a onoarei a doua zi. Iar duminică, CSM a arătat o faţă schimbată în finala mică împotriva echipei Cristinei Neagu, Buducnost Podgorica. Victoria care i-a adus bronzul în competiţia europeană a cluburilor - cea mai puternică din lume - ne-a îngăduit să ne păstrăm cinstea obrazului. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, după ce am văzut şi finala mare, după care Gyor s-a încoronat a treia oară ca regină a handbalului european feminin, trebuie să recunoaştem că a fost mai bine că n-am ajuns să jucăm în ultimul act!
Ceea ce aş vrea să scot în evidenţă este însă rolul antrenorilor. Per Johansson a reuşit să le readucă cu picioarele pe pământ pe elevele sale, pe care le-a cunoscut în urmă cu vreo cinci săptămâni. Şi le-a făcut să joace mai aproape de valoarea lor şi să câştige finala mică. Nu e ceea ce visam, dar e mai mult decât nimic, dacă tot am intrat în cură de slăbire la rezultate. Anul viitor poate fi mai bine, dacă noul antrenor cu care CSM are contract din vară, daneza Helle Thomsen, va reuşi să integreze noile achiziţii în frunte cu Cristina Neagu. Pentru că la acest Final Four m-am convins odată în plus ce rol imens are omul care conduce. Am vorbit despre Per Johansson şi la categoria mari caractere trebuie să-l trecem şi pe muntenegreanul Dragan Adzic, cel care tot construieşte şi reconstruieşte Buducnost şi naţionala ţării sale. Decizia de a miza în repriza secundă a finalei mici de duminică pe jucătoarele tinere, care vor constitui viitorul nucleu, dovedeşte un pragmatism care nu are cum să nu aibă câştig de cauză pe viitor. În aceeaşi categorie este şi Martin Ambrosio, spaniolul care conduce Gyor şi naţionala noastră feminină. Anul trecut a pierdut contra CSM-ului, iar acum a câştigat cu emoţii - e drept - cu Vardarul. Toţi au ştiut ceea ce se impunea să facă şi n-au ezitat să sacrifice orice altceva pentru îndeplinirea obiectivului. Căci - ne place sau nu - în sport este ca şi în viaţă. Iar dacă vă mai reamintesc că şi politica face parte din viaţa noastră mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaştem, concluziile se impun de la sine. Altfel, noi, oamenii obişnuiţi, care suntem cei mai loviţi de măsurile proaste adoptate de politicieni, ne vom juca de-a "Balena Albastră" până când ne-o pieri sămânţa!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
