Între diabetul zaharat şi şfeştanie
Cam aşa se prezintă societatea contemporană: după ce ani de zile a avut parte de tot felul de promisiuni dulcege din partea guvernărilor succesive, omul de rând a făcut diabet zaharat şi trage să moară. Cum pachetul medical lansat de curând are valoare de vai mama lui, poate numai o şfeştanie i-ar mai da - dacă nu speranţe de viaţă - cel puţin posibilitatea de a închide ochii împăcat cu cele sfinte, după ce a abuzat de calendarul lui Dumnezeu ca să le „mulţumească” celor care i-au transformat viaţa în calvar. Lehămetisit de scârbă, românul de rând nu mai crede povestea aia cu „cât e guvernarea-n floare, nici în...umbră nu mă doare!” Se cruceşte văzând cum parlamentarii noştri, adunaţi de pe drumurile campaniei electorale prin care s-au nevoit să-i trimită pe cei mai cu moţ dintre ei la Bruxelles, ca să aibă indemnizaţii şi pensii grase, toacă timpul la moara vorbelor, pentru a decide dacă delfinii merită nu ştiu ce statut de persoane non umane sau cum dracu’ i-o mai da prin mătreaţă părului unuia sau altuia. Ori cum dezbat altfel de probleme „cruciale” pentru naţiune, cum ar fi lungimea fustelor - mulate, înfoiate - ori deschiderea spre lăcomia privirilor perverse a decolteurilor distinselor parlamentare, costumele, cravatele şi pantofii onorabililor, toate prinse într-un cod al manierelor obligatorii. Oare au uitat aleşii noştri vorba aia veche din bătrâni cu „Ţara arde şi baba se piaptănă”?... Bietul român anonim nici nu îndrăzneşte să compare salariul său minim cu indemnizaţia europarlamentarului! Cocoşat de facturi, ameninţat să-şi piardă casa pe care i-a dat-o regimul comunist, e lovit de disperare. La pensie nu se gândeşte, pentru că e sigur că n-o va apuca! Şi-atunci cum să nu-l apuce boala şi să simtă nevoia să se ducă unde-o vedea cu ochii din aceste locuri, unde pot trăi bine numai şmecherii şi şarlele protejate chiar şi de anchetare?...
Mitomania ucide speranţele în România! Amărâţilor le-a ajuns cuţitul la os, dar e greu de spus cât se vor mai încăpăţâna să îndure. Generaţiile mai vechi se sting, iar cele noi visează să plece în ţări în care cel puţin este o aparenţă de normalitate, cinste, onoare şi demnitate umană. Cui folosesc aceste strategii păguboase aplicate nemilos numai celor mici şi slabi, care nu contează în ecuaţia puterii?... Cât ne va mai putea salva neamul umorul negru încastrat în genă? Oare se gândesc îmbuibaţii care aplică legile după bunul plac, că aşa nu se mai poate?... S-a fluturat lozinca absurdă a „dreptăţii până la capăt”, incompletă însă, pentru că nu preciza „pentru ai noştri”. Dacă se urmărea să se limiteze numărul celor care ar fi tentaţi să ceară socoteală pentru că au fost înşelaţi în speranţele lor, are acoperire practică. Guvernanţii actuali sau viitori se înşeală în credinţa absurdă că aşa trebuie procedat, pentru că s-ar putea ca într-o zi sau alta să nu mai aibă pe cine să conducă. Şi-atunci nici şfeştaniile nu-i vor mai ajuta! E timpul să revenim la o echitate pe care unii au uitat s-o definească, altfel - repet - poporul şi ţara asta nu mai au viitor. Nu de alta, dar s-au înmulţit peste măsură cei care-şi caută pâinea cea de toate zilele prin ghenele de gunoi. Iar principalii vinovaţi sunt alţii, pe care-i ştiţi şi dvs., cititorii noştri...
