Editorial LA ŢINTĂ - Născut pe 4 iulie...
Cu data asta, la care se sărbătoreşte de sute de ani independenţa SUA, se legitima după 1990 un om care mie mi-a fost şi mi-a rămas drag chiar şi după ce ne-a părăsit. Ginerele popii Gheorghe, omul lui Dumnezeu care s-a trudit să clădească aşezământul religios de pe artera rutieră principală a oraşului, în apropierea primăriei, a fost toată viaţa lui un naţionalist. Prof. Nicolae Enescu, pentru că despre dumnealui fac vorbire, a trăit o viaţă din care un maestru al literaturii ar putea scoate un roman fluviu. Nu ştiu câţi dintre concitadini îşi mai amintesc despre el. Şi mă gândesc în primul rând la cei pe care i-a îndatorat atât de mult prin modul în care le-a influenţat în bine cursul vieţii încât nu-şi mai pot plăti nici dobânzile şi evită să-i aprindă o lumânare la locul de veci din Cimitirul "Sfinţii Îngeri". M-am convins de acest lucru la una dintre pomenirile organizate de familie, unde, dintre foştii tovarăşi de drum politic de după 1990, i-am descoperit numai pe prof. Gheorghe Nicuţ şi pe managerul Bibliotecii Municipale, Marian Ghiţă...
L-am cunoscut pe prof. Enescu în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Şi am petrecut împreună multe ore sub bolta de viţă din curtea casei sale situate în vecinătatea actualului Colegiu Naţional "Vlaicu Vodă". Acolo i-am ascultat povestea vieţii şi m-am cutremurat de câte a putut pătimi! A văzut lumina zilei la Tigveni, localitate de pe Topolog, de unde Caragiale s-a inspirat dintr-o poveste de viaţă pentru a scrie drama "Năpasta". Fiu al unui fost deputat ţărănist, imediat după Primul Măcel Mondial, parlamentarul a fost rupt în bătaie cu bâtele de către adversarii politici la o întrunire de la Curtea de Argeş. Nicolae Enescu povestea peste ani, cu lacrimi în ochi, cum tatăl său a fost adus acasă cu trăsura, ca să-şi dea ultima suflare cu capul pe perna lui. La înmormântare, lideri ai partidului de la Bucureşti s-au angajat pe marginea gropii că-i vor ajuta copilul să-şi croiască drum în viaţă. Dar şi-au uitat promisiunile, aşa cum fac şi politicienii contemporani, iar Nicolae Enescu a trăit în capitală viaţa studentului sărac din perioada interbelică, plină de privaţiuni. Acolo se alăturase naţionaliştilor ce-l sprijineau pe Istrate Micescu la şefia Baroului de Avocaţi din Bucureşti şi a participat la protestele organizate împotriva contracandidatului său de origine evreiască. Drept urmare, a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept şi s-a înscris la Litere, de unde şi-a luat diploma, revenind la Curtea de Argeş să profeseze, asumându-şi misiunea de a educa tinerele generaţii în spirit patriotic, inoculându-le mândria de a fi români.
Între timp, lumea în care văzuse lumina zilei se răsturnase după Al Doilea Război Mondial, iar ţara era strivită de ocupaţia sovietică după pactul încheiat de Stalin cu Churchill - care pentru neamul nostru rămâne întruchiparea lui Iuda. Proaspăt căsătorit cu fata popii Gheorghe, d-na Margareta, dăruită de Dumnezeu cu har muzical, dar şi rudă cu avocatul Dumitru Apostol, lider al rezistenţei anticomuniste de pe natala vale a Topologului, a căutat să-i dea o mână de ajutor păstrând în podul casei sale nişte arme. Trădat, prof. Enescu a fost ridicat de securişti în timpul unei ore de curs la "Vlaicu", moment în care a început calvarul. A trecut prin interogatoriile sinistrului Cîrnu, la Piteşti şi a fost condamnat la ani grei de temniţă, pe care i-a ispăşit prin lagărele de exterminare, unde i-a întâlnit pe Istrate Micescu, pe tatăl fostului deputat Barbu Piţigoi, pe părintele Hodoroagă de la Sălătrucu, pe Corneliu Coposu şi, dacă nu mă înşel, pe Ion Diaconescu şi alţi fruntaşi politici remarcaţi şi după căderea comunismului. Credinţa în Dumnezeu şi poeziile lui Radu Gyr i-a ajutat pe toţi să treacă peste clipele grele şi să părăsească temniţele cu caralii la vedere revenind în "libertatea" uriaşului lagăr de concentrare în care se transformase România în anii comunismului. N-am să vă mai povestesc despre avatarurile sale, despre naşterea primului copil când era "la răcoare", despre piedicile puse reintegrării în societate sau despre faptul că singurul care l-a ajutat atunci a fost tocmai liderul comunist local Vasile Mohan, la care mai presus de orice conta omenia. Activitatea profesorului în plan cultural a fost exemplară cât timp a lucrat la muzeu, iar cea de dascăl - urmărit tot timpul de securişti - a fost pusă pe aceleaşi coordonate. În 1990, prof. Enescu a reînviat PNŢCD la Curtea de Argeş şi şase ani mai târziu reuşea să-l impună ca primar pe Gheorghe Nicuţ. În modestia sa, fostul deţinut politic - pe modelul Corneliu Coposu - a refuzat să candideze pentru un loc de consilier local, preferând să promoveze tineretul, deşi indemnizaţia i-ar fi ajutat familia să-şi cumpere măcar medicamentele. Drept mulţumire, a fost îndepărtat de la conducere sub lozinca "Să mai terminăm cu moşii!" şi a fost uitat... I s-a dat în compensaţie titlul de preşedinte onorific al organizaţiei şi, ceva mai târziu, pe cel de cetăţean de onoare al municipiului.
Dincolo de omeneştile sale păcate de care încă-l acuză unii sau alţii care parcă şi-au făcut un scop în viaţă din a-i terfeli şi memoria, eu rămân cu imaginea patriotului şi omului care a fost. Şi cu faptul că a putut întreţine relaţii nu numai cu Coposu, Diaconescu, Ticu Dumitrescu, cu PF Teoctist, dar mai ales cu liderul comunist Vasile Mohan. Pe cei doi îi despărţeau destule, dar îi apropia omenia, care lipsea altora atunci şi nu le prisoseşte nici acum!
Pe mine, ziua de 4 iulie nu mă emoţionează din perspectiva americană, căci mi-amintesc de o întîmplare trăită de prof. Enescu în puşcărie. Într-o zi de vară, sufocat de căldură în celulă, unul dintre colegii de suferinţă a început să strige fericit că vin americanii, urmărind o muscă supărătoare pentru ceilalţi prin bâzâit, de parcă ar fi fost o superfortăreaţă zburătoare trimisă de "Unchiul Sam"... Acei oameni au aşteptat zadarnic o viaţă întreagă venirea lui Mesia de peste Ocean, iar urmaşii lor s-au dus dincolo de uriaşa baltă a intereselor în căutarea libertăţii. Apropo, ce i-o fi spus Nicolae Enescu lui Corneliu Coposu când s-au întâlnit pe lumea cealaltă: că şi-au irosit vieţile luptând pentru un ideal de care-şi bat joc politicienii de azi şi, foarte probabil, şi cei de mâine?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
