Editorial LA ŢINTĂ - Vizionarul Ilea
Nu ştiu alţii cum sunt - vorba lui Creangă - dar eu, de când am început să simt povara anilor în spate, am unele momente de nostalgie. Atunci mă păleşte dorul de cei pe care i-am iubit şi nu mai sunt printre noi. Şi nu este vorba numai despre mama, tata sau de alţi membri ai familiei, ci şi de oameni pe care pur şi simplu am ajuns să-i admir sau chiar să-i iubesc. Din această ultimă categorie, mi-aduc aminte tot mai des de vorbe din trecut, ce m-au marcat şi nu-mi mai ies din minte cu niciun chip. "Ce pot să-i spun eu lui Corneliu Coposu, când ne vom întâlni pe lumea cealaltă: că ne-am irosit tinereţile şi vieţile luptând pentru ceva abstract, fără să avem satisfacţia că semenii noştri o duc mai bine acum? Că ne-am împotrivit comuniştilor din toate puterile, dar zadarnic, deoarece tot ei conduc destinele României?..." Aceasta era una dintre marile frământări ale prof. Nicolae Enescu, fostul lider al PNŢCD Curtea de Argeş după 1990, cel care cunoscuse iadul temniţelor de exterminare comuniste de la Piteşti, Craiova, Aiud şi care fusese privit ca un paria şi după ce revenise acasă. La fel, nu pot uita cum regretatul om de afaceri Nicolae Derviş, cel care fusese un binefăcător pentru mulţi concitadini aflaţi în suferinţă, îmi povestea ce supărat fusese când ajunsese şomer şi i se schimbase cursul vieţii: "Acum, ori de câte ori trec pe lângă o biserică, mă duc să-i aprind o lumânare celui care m-a dat afară din fabrică şi m-a silit să fac o afacere. Dacă m-ar fi păstrat, aş fi rămas un anonim nea Nicu, meşterul..." Dar mai tare mă obsedează pe undeva amintirea celui care a fost ing. Aurel Ilea, ardeleanul înfiat de comunitatea locală atât de pretenţioasă cu cei ce n-au văzut lumina zilei pe meleagurile astea. Faptul în sine spune mai mult decât aş putea eu reda în cuvinte, oricât m-aş chinui s-o fac. Mi-e greu să trec peste acel simţ al umorului deosebit, componentă de bază a personalităţii sale, cu care constata acum câţiva ani cât de paradoxală poate fi viaţa: dumnealui se pregătise să fie un bun inginer şi după ce făcuse o frumoasă carieră în domeniu, marcându-şi treptele devenirii prin realizări deosebite, ajunsese în amurgul vieţii să se impună pe piaţă cu produse de patiserie şi cofetărie!?!... Viaţa acestui român autentic merita un roman, pe care n-am mai apucat să-l scriem împreună, aşa cum ne propusesem, pentru că este plină de învăţăminte.
Departe de a-i idealiza sau fetişiza imaginea, pentru mine a rămas un vizionar. A fost unul dintre oamenii care şi-a adus o contribuţie importantă pe şantiere imediat după absolvirea facultăţii, a lucrat în industria de automobile la ARO Câmpulung, ca şi la DACIA, unde era într-o funcţie de răspundere când primul autoturism românesc ieşea pe poarta fabricii şi apoi a fost trimis la Curtea de Argeş, unde se construia ceea ce avea să devină brandul ELECTROARGEŞ. "Prietenii" l-au reclamat atunci pentru faptul că alocase un spaţiu imens parcării, iar primul secretar comunist la nivel de oraş, Vasile Mohan, l-a acuzat că şi-a bătut joc de o groază de teren. Argumentele liderului comunist nu erau de neglijat, pentru că acolo, la început, erau adăpostite câteva biciclete şi vreo două autoturisme. Totuşi, când ing. Aurel Ilea i-a explicat cu răbdarea aceea specifică locurilor de baştină raţiunile care-l determinase să facă o asemenea parcare, l-a convins! Şi nu este de mirare, pentru că omul deosebit pe care moartea ni l-a răpit fulgerător acum aproape un an avea consecvenţa şi calmitatea aceea specifică ardeleanului, care ştia să persevereze, ca se facă înţeles. Venit de la Autoturisme DACIA, ştia care erau planurile de producţie ale uzinei şi intuia că într-o perioadă deloc lungă, numărul maşinilor angajaţilor avea să crească. Iar timpul i-a dat dreptate, căci acum cu greu se mai găsesc locuri de parcare în faţa actualei firme! Şi încă un fapt: în 6 decembrie 1999, la festivitatea de lansare a ziarului nostru, dl. Ilea îmi spunea într-o discuţie particulară că oraşul acesta poate prospera economic dacă aceia care au putere de decizie vor şti să păstreze Atelierul de Sculărie de la ELECTROARGEŞ şi Atelierul de Creaţie de la ARPO! Acum, când ştim ceea ce s-a întâmplat între timp, sper că mă veţi înţelege de ce mi-e dor de dumnealui, de cei pomeniţi acum şi de atâţia oameni adevăraţi care au refuzat să fie nişte "yes-meni" ai puternicilor zilei. Am dreptate sau sunt într-o gravă eroare, pentru că ar fi mai degrabă de preferat păpuşicile din paie, care ştiu să-şi aranjeze existenţele - cu rude cu tot - la cel mai fanariot mod cu putinţă?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
