LA ŢINTĂ: Un joc periculos
Aşa apare politica noastră în ochii celor care rămân în afara fenomenului, indiferent de motive. Ghemul încâlcit al intereselor de moment au generat, în ultimul pătrar de veac, situaţii scandaloase pentru cei care se consideră a fi oameni dintr-o bucată. Naturaleţea cu care unii politicieni scuipă şi apoi şterg cu limba urma, ne siderează, ca să nu spun mai mult. Bălăcăreala balcanică schimbată peste noapte în "pupat Peaţa Endependenţii", mutare motivată de aşa-zisele comandamente naţionale, îi determină şi pe cei mai moderaţi să accepte că avem prea mulţi "patri(h)oţi". Cameleonii sau giruetele populează scena noastră politică, pe care consecvenţa sau seriozitatea încep să fie categorisite la păcate, iar pupincurismul este promovat tot mai agresiv ca virtute fundamentală în lumea asta greu de înţeles, pusă parcă sub semnul ruletei ruseşti.
Să mă explic: în martie, tribunul Vadim îl făcea zob pe premierul Victor Ponta, după ce cooptase UDMR la guvernare, pentru a suplini retragerea liberalilor din USL şi îl ameninţa cu închisoarea corupţilor; în 29 octombrie, în plină campanie electorală pentru prezidenţiale, îl definea pe adversarul său social-democrat drept o cârpă, pentru că evita o confruntare directă cu dumnealui; la numai câteva zile, în 4 noiembrie, anunţa semnarea unui protocol cu UNPR, pentru susţinerea aceluiaşi Ponta în turul doi al alegerilor, împotriva candidatului dreptei, Klaus Iohannis. Motivaţia: interesul naţional, care îi dicta patriotului care este tribunul, să ajungă la Cotroceni un român, bun creştin, familist, etc şi şcl. Nu pot fi chiar atât de tâmpit încât să întreb pentru distracţia chibiţilor când a fost liderul naţionalist sincer, dar nici să accept că la momentele respective chiar credea cu tărie ceea ce spunea. Dar n-aş prea avea argumente pentru a respinge ideea că ne tratează pe noi, votanţii de rând, drept retardaţi, ca să nu spun direct autişti. Şi asta pentru că onorabilul, pentru care am tot respectul ca om de cultură enciclopedică indiscutabilă, nu este la prima inconsecvenţă politică de acest gen. Mărturisesc că sunt chiar curios cum se va simţi dumnealui alături de Kelemen Hunor şi UDMR, formaţiune pe care o caracteriza drept teroristă, mai periculoasă decât Al Qaeda, dacă astăzi se va anunţa că ungurii aflaţi la guvernare îl vor sprijini şi ei pe actualul premier. Miza este destul de mare pentru ca aceştia să rişte sancţiuni din partea PPE, dacă nu l-ar sprijini pe Iohannis, însă vorba aia - dulce e guvernarea... Numai că maghiarii joacă la două capete: deşi primarul Sibiului a declarat răspicat că nu negociază voturi cu perdanţii din turul întâi, Tokes şi Szilagyi s-au grăbit să anunţe că-i vor fi alături, ajutându-l fix cât o piatră de moară atârnată de gât. Inutil să ne mai întrebăm cui foloseşte!
Adevărul este că în ultimii zece ani ne-am "băsit" rău de tot, fapt de care m-am convins, după ceva întâmplat recent la noi. Am primit la redacţie vizita prof. Ion Stătescu, fost director la şcoala din centrul comunei Tigveni în perioada 1998-31 decembrie 2011, iar din 2012, director la unitatea similară de la Poienarii de Argeş. Dumnealui era supărat pe mine deoarece - chipurile - dezinformam cititorii, pentru că tocmai scrisesem că primarul Doru Dumitru Slătineanu era ctitorul evenimentului petrecut la unitatea de învăţământ care poartă numele gen. Gabriel Marinescu. Aici este o neînţelegere generată de faptul că prof. Stătescu s-a lăsat probabil influenţat de cineva, fără să fi citit şi ziarul din ziua precedentă, când vorbeam despre primar ca despre ctitor al "Sărbătorii mărului", ziua în care este cinstită comuna. Că anul acesta în programul evenimentelor care s-au întins pe mai multe zile a intrat şi sărbătorirea şcolii, prin cei 75 ani de la modernizarea comunei Tigveni de către gen. Marinescu, este o problemă a organizatorilor. Iar a prof. Stătescu este aceea că a interpretat pro domo ceea ce a citit. Şi spun aceasta, deoarece în 2003, subsemnatul l-a desemnat drept ctitor al sărbătoririi şcolii din Tigveni şi a scris cum a mers la arhive cu George Georgescu şi cum a adus de la Vălenii de Munte bustul ilustrului înaintaş, pe care l-au curăţat de patina vremii, introducându-l într-un butoi cu borhot. Iar cei care mă cunosc ştiu că nu mă dezic de adevăr. Constat cu tristeţe însă că între profesorii Slătineanu şi Stătescu sunt neînţelegeri de ordin politic, care au dus la dispute dure de-a lungul anilor. Asta însă nu este problema mea! Eu regret că nişte oameni care au realizări personale incontestabile nu pot face echipă spre binele comunităţii în care trăiesc şi că dintr-un astfel de joc periculos nici măcar dumnealor nu au ceva de câştigat...
