Editorial LA ŢINTĂ - "Lumea de mâine nu poate exista fără morală, credinţă şi speranţă!"
Aceasta a fost una dintre credinţele pe care Regele Mihai şi-a condus viaţa pământeană. Şi, la modul foarte sincer, a mărturisit-o şi a dovedit-o. Acum, când nu mai este, mulţi îi descoperă valenţele sufletului său mare. Şi tare mă tem că unii vor face pe dracu-n patru să-i confişte amintirea şi s-o treacă în patrimoniul propriu sau în cel de partid. C-aşa-i românul!... Ultimul nostru suveran n-a fost omul vorbelor mari. Crescut şi educat să fie deasupra patimilor mici, n-a uitat vreo clipă care îi era datoria faţă de ţară şi de poporeni. A acceptat să semneze actul de abdicare atunci când a fost şantajat de Groza şi Dej că altfel vor executa circa 1.000 tineri arestaţi pentru că-şi exprimaseră public sprijinul pentru tron. A plecat din ţară ca şi Cuza, la vremea lui, cu inima frântă de grija celor pe care-i lăsa în urmă. N-a spus la despărţire cuvinte demne de păstrat în cronici, lăsând faptele să vorbească pentru el. Exilat, atunci când s-a stabilit în Elveţia, n-a revendicat alt nume decât pe cel de Mihai al României. N-a avut pretenţii asupra ascendenţei ilustre a familiei, despre care spunea cândva că i-a fost de ajuns faptul că este român. Ceea ce l-a individualizat a fost faptul că el n-a cerut ceva de la ţară, dar a fost gata să-i dea tot ce putea, uzând de prestigiul dat de statura morală recunoscută, iată, şi atunci când a fost condus pe ultimul drum de atâţia reprezentanţi ai nobleţii lumii contemporane. Putem spune că şi mort, Regele Mihai a mai oferit României o şansă de a-şi recupera acum simpatia de care s-a bucurat în zilele lui decembrie 1989, care s-a "fâsâit" când s-a dovedit că revoluţia fusese confiscată de comuniştii din linia a doua. Care n-au precupeţit ceva din a-l ţine pe suveranul legitim departe de ţară, încălcând toate legile ce asigurau funcţionarea normală a lumii civilizate. Mi-e greu să cred că urmaşii "emanaţilor" din 1989 vor şti să fructifice în ceasul al doisprezecelea ultima moştenire a ilustrului dispărut. Totul depinde de modul în care vor fi cointeresaţi...
Pentru că, potrivit tradiţiilor, doliul se prelungeşte la creştinii ortodocşi timp de 40 zile, voi evita să pun deocamdată în discuţie tema republică vs. monarhie constituţională. Şi asta pentru că nu ştiu cât va mai fi de actualitate după ce Regele Mihai nu mai este printre noi, în condiţiile în care între urmaşii săi există disensiuni ca între partidele politice. Apoi mi-e jenă să recunosc pentru a nu ştiu câta oară că noi, românii, suntem buni rău la înmormântări. Avem aşa o apetenţă deosebită pentru ceremoniile funebre, la care majoritatea ţine să participe din curiozitate morbidă, din nevoia de a avea subiecte de bârfă o perioadă de timp sau, pur şi simplu, din satisfacţie că aripa morţii nu i-a atins pe apropiaţi. După care o dăm pe aia veche - "Viii cu viii, morţii cu morţii!" Sunt convins că aşa se va întâmpla şi de astă dată, după înmormântarea regelui, care poate simboliza mai mult decât îndrăznesc unii să creadă. Îmi fac însă o datorie din a vă atrage atenţia asupra credinţei celui dispărut, consemnată în titlu. Şi, cu tot respectul, îi îndemn pe toţi cei cărora le vor cădea sub ochi aceste rânduri să cugete asupra ei. Lumea de astăzi, cea în care trăim, se conduce după principii morale, are credinţă în ceva şi, de asemenea, speranţă?... Atunci când veţi avea curajul de a răspunde cinstit la aceste întrebări, veţi şti şi dacă mai avem sau nu viitor şi, înainte de orice, veţi întrezări soluţia pentru a ne oferi şansa să lăsăm ceva moştenire copiilor şi nepoţilor noştri!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
