Editorial LA ŢINTĂ - Ce-am fost şi ce-am ajuns?...
Suntem în anul în care pregătim sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, prin care nişte înaintaşi uriaşi la suflet au creat cu jertfe de sânge România Mare. Epigonii care ne conduc în ţara cu hotare ciuntite, la care râvnesc toţi vecinii hrăpăreţi, ne dovedesc că au în ADN-ul lor morbul feciorilor de slugă, denunţat cândva de N.D. Cocea. Dar se bat cu pumnii-n piept cât de patri(h)oţi sunt ei! Asta m-a provocat la lansarea unui serial în paginile acestui ziar prin care încerc cu modestele mele capacităţi să pun în paralel ce se întâmpla acum un veac în România cu ceea ce trăim noi. Şi o fac îndeplinind o datorie în cotidianul zonei în care a început să bată inima viitoarei naţiuni din clipa în care primul stat feudal independent ctitorit de dinastia Basarabilor în secolul al XIV-lea după Hristos a fost recunoscut, iar Curtea de Argeş devenea cunoscută ca o capitală a lor. Cititorii noştri au putut la acest început de an 2018 să-şi reîmprospăteze memoria sau să afle fapte şi întâmplări de acum o sută de ani din paginile acestui ziar.
Dacă ne întoarcem în timp, vom descoperi că la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării vota Unirea Basarabiei cu Regatul României, într-o perioadă grea, în care nemţii ne impuneau un tratat înrobitor, pe care Regele Ferdinand nu avea să-l semneze. Câteva luni de zile mai târziu, la 15/28 noiembrie 1918, când Armata Română reluase operaţiunile contra Puterilor Centrale, Bucovina decidea şi ea revenirea la trupul ţării mamă. Totul avea să culmineze cu Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când Transilvania întregea programul unionist şi se crea faptic România Mare. Recunoaşterea juridică a survenit după o ofensivă diplomatică fără precedent dusă în Europa şi America, la Paris - unde se definitivau tratatele de pace - şi la Washington, de către Ionel Brătianu cu colegii săi, respectiv de Regina Maria.
Aşa a fost atunci... Să vedem ce se întâmplă acum. Recent, Senatul României a votat o lege prin care desfiinţează o decizie a Curţii de Apel Tg. Mureş, care dăduse sentinţa de ilegalitate la înfiinţarea unui liceu cu predare în limba maghiară. Au votat pentru senatorii de la UDMR, cum era normal, dar şi cei de la coaliţia de guvernare, PSD-ALDE, la care s-au alăturat cei de la USR (!?!...). Anormal este faptul că senatorii amintiţi au dovedit că-şi permit să facă "ce vrea muşchii" şefilor lor şi le e perfect perpendicular modul în care se va interpreta trecerea justiţiei pe planul doi. Singurul câştig este faptul că USR-iştii s-au dat pe faţă şi că fac demonstraţii de susţinere a Justiţiei numai pentru telegenie electorală. Cine este păpuşarul care a manevrat votul senatorilor din USR, dar şi al celorlalţi, pentru a da la coş decizia Curţii de Apel Tg. Mureş, parcă nici nu mai contează chiar atât de mult în faţa faptelor. Că Liviu Dragnea a negociat dinainte cu UDMR şi cu ministrul de Externe al Ungariei acest vot, nu mai era chiar o surpriză. Tipul îşi securizase interesele când primise în parlament susţinere pentru cel de-al treilea guvern al său, învestit sub conducerea Vioricăi Dăncilă, avea o datorie şi şi-a plătit-o, ca între "uomini d'onore" ("oameni de onoare"). Nu de alta, dar toţi ştiu cum se traduce în orice limbă "O mână spală pe-alta şi amândouă spală faţa". Acum mingea este în terenul lui Klaus Iohannis, care trebuie să decidă dacă promulgă sau nu legea manufacturată în Senat.
S-ar zice că unii dintre actualii conducători ai statului nostru au fost corigenţi la Istorie. Sau o ignoră cu bună ştiinţă, ceea ce ar fi extrem de grav! Ar fi timpul să li se reamintească faptul că în 21 martie 1919, la Budapesta se impunea regimul bolşevic al lui Bela Kun, iar trupele maghiare atacau Cehoslovacia şi Transilvania. Reacţia Bucureştiului a fost promptă: Armata Română a trecut la contraofensivă şi, în 4 august, trupele noastre intrau victorioase în Budapesta, punând opinca strămoşească pe parlamentul nemeşesc. Tentativa de comunizare a statului vecin era stopată în faşă, iar trupele noastre au părăsit Ungaria la cererea Antantei, în 25 februarie 1920. După aproape o sută de ani, ungurii îşi spală obielele în parlamentul nostru cu mâinile liderilor români. Şi n-ar trebui să ne mire, căci noi am inventat tâmpenia aceea cu "Capul plecat sabia nu-l taie". Problema este că nu prea e de înţeles de ce populaţia majoritară trebuie să-şi plece capul la ea acasă în faţa unei minorităţi privilegiate. Poate ne răspund cei ce nu ştiu cum s-o mai dea cotită cu Legile salarizării/pensionării şi se plâng că sunt puşi la zid de Europa pentru că o dau cotită cu Legile justiţiei. Deocamdată, suntem de râsul lumii, dragilor şi iubiţilor ai mei prieteni!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
