Editorial LA ŢINTĂ - Să trăim în prezent, punând temelie sigură viitorului!
Cu astfel de gânduri am trăit ultimul sfârşit de săptămână. Împlinirea a 41 ani de la cumplitul cutremur din 4 martie 1977 m-a marcat. Atunci eram tânăr şi îmi făceam stagiul militar la Batalionul 33 V.M. din Curtea de Argeş. Tocmai ne pregăteam să plecăm într-o aplicaţie pe armată, care s-a amânat. În oraşul nostru n-au fost cine ştie ce distrugeri, dar am trăit din plin emoţia acelei zguduiri a pământului. La nivel de ţară au murit sute şi sute de oameni şi "cutremurita" a cuprins întreaga Românie. Noi, cei mai tineri, am trecut mai uşor peste acele clipe grele. La fel s-a întâmplat şi cu cei mai vârstnici, destul de căliţi de încercările la care viaţa îi supusese. Şi pe care nu-i mai speria cine ştie cât moartea, cât timp se chinuiau cu o viaţă ce era pe departe de raiul promis de Ceauşescu şi ai lui. Toţi speram în adâncul sufletelor să scăpăm de nedreptăţile şi lipsurile ce ne descalificau din condiţia umană. Foarte adevărat, astăzi nostalgicii comunismului mă pot contrazice că în acei ani aveam o oarecare siguranţă. Da, fataliştii se împăcau cu ideea că mâine va fi ca ieri, iar fricoşii se rugau să ne ferească Dumnezeu de mai rău. În 1990, când s-a spus că am scăpat de comunism, eu m-am îndoit. Mi-a fost de ajuns să văd rânjetul lui Ion Iliescu şi tupeul lui Petre Roman ca să înţeleg cât de generos a fost Silviu Brucan vorbind de o perioadă de două decenii pentru a ne vindeca de tarele comunismului. Când am îndrăznit să spun asta şi mai ales când am contestat zeităţile momentului, am fost catalogat drept bolşevic. Nu mă mai încălzeşte cu ceva faptul că aş fi avut dreptate, căci schimbările s-au manifestat doar la nivelul conducerii la vârf. Talpa ţării a rămas - ca în întreaga istorie - în aceste aproape trei decenii cu degetul în gură şi cu speranţa venirii unui nou Mesia ca s-o scoată din prăpastia în care s-a aruncat ca proasta după fiecare ciclu electoral. Aş râde dacă nu mi-ar veni să plâng când aud constatări idioate de genul că era mai bine înainte decât acum. Şi asta pentru că eu refuz să trăiesc în trecut! Consider însă absolut necesar să fim mai ancoraţi în prezent şi să le impunem celor de lângă noi, indiferent de ce poziţie ocupă în societate, să fie mai responsabili cu ei şi cu toţi ceilalţi. Nu de alta, dar ne apropiem de ceasul al doisprezecelea al răbdării şi capacităţii de rezistenţă. Trebuie să punem în fiecare zi câte o piatră la temelia pe care vrem să construim ceva, dacă ne mai dorim un viitor. Să strângem rândurile şi să dăm de pământ cu toţi diletanţii, corupţii şi ticăloşii, începând cu politicienii care-i ţin în braţe, ca să-şi poată face mendrele în voie cu noi! Iar ocazia ne-o vor oferi alegerile, când ar fi timpul ca ei să simtă cât de cumplită poate fi puterea noastră, dată de vot.
Duminică am fost pentru scurt timp pe Nuculeţ, la Valea Iaşului, unde liberalii au organizat o nouă ediţie a Serbărilor Zăpezii. Am avut ocazia să discut cu mulţi oameni, care au căutat un moment de destindere şi de uitare a grijilor zilnice acolo, în mijlocul naturii, sub frig şi ceaţă, mulţumiţi că le-au oferit copiilor lor o clipă de bucurie. Şi am concluzionat din acele dialoguri că exista o nevoie de solidaritate umană, căci au stat umăr la umăr membri şi simpatizanţi ai diverselor partide politice, care au ocolit însă orice dispută. Ceea ce-i unea era îngrijorarea faţă de viitor. S-ar putea să mă fi înşelat sub impresia acelei zile de 4 martie, care-mi amintea de cea în care mi-am pierdut mama. Dar, dacă nu m-am înşelat, domnilor politicieni, care nu prea daţi semne că v-ar păsa de noi decât în campaniile electorale, atunci când vă sperie viitorul vostru?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
