Editorial LA ŢINTĂ - Mai poate fi posibilă o schimbare la faţă în bine a României?...
Asta este întrebarea pe care o aud formulată tot mai des de către tot mai mulţi oameni. Majoritatea se află în pragul disperării, cotropiţi de lehamite, după ce au îmbătrânit aşteptând să le apară de undeva un început de certitudine. Căci de iluzii şi deşertăciuni s-au săturat până peste cap! Recunosc că şi pe mine mă bântuie această dilemă în fiecare zi de 6 august, atunci când creştin-ortodocşii prăznuiesc Schimbarea la faţă. Şi gândul mă duce cu 73 ani în urmă, când din fortăreaţa zburătoare americană pilotată de Paul Tibbets a fost aruncată peste Hiroshima prima bombă atomică din istorie. Cu preţul a circa 140.000 victime, lumea s-a schimbat definitiv: a intrat în era nucleară, în războiul rece în care s-au înfruntat pe pragul anihilării totale capitalismul şi comunismul şi tot ceea ce a urmat după aşa-zisa cădere a bolşevismului n-a însemnat altceva decât o continuare a luptei pentru supremaţia mondială dusă sub alte forme, cu protagonişti vechi, cărora li s-au adăgat unii cu pretenţii mai mult sau mai puţin justificate. Greu de spus acum dacă lumea de dinainte de 6 august 1945 a fost mai bună decât cea care i-a luat locul după... La fel, pentru noi, românii, părerile sunt împărţite faţă de ceea ce a fost înainte de 30 decembrie 1947, când a fost alungat Regele Mihai şi după, până la 22 decembrie 1989, când a fugit Ceauşescu şi s-a crezut că s-a dus pe pustii comunismul instaurat de baionetele Armatei Roşii cu sprijinul trădării lui Churchill, care ne cedase poftelor lui Stalin, pe o notă mâzgălită jalnic pe un şerveţel de hârtie, la chef, cu vreo 45 ani înainte. Ce să mai spunem despre ceea ce s-a întâmplat după ce la 20 mai 1990, în Duminica Orbului, când am ales "un preşedinte pentru liniştea noastră", în persoana comunistului de omenie ce se visa despot luminat, Ion Iliescu, omul judecat acum cu acoliţii săi pentru victimele din timpul mineriadelor?... Tovarăşii lui de drum din linia a doua a PCR şi copiii lui de suflet au condus România în toţi aceşti ani după metode inspirate din epoca fanariotă, care i-au îmbogăţit pe ei şi pe ai lor şi ne-au aruncat pe noi, ceilalţi, în disperare, determinându-i pe ai noştri să-şi ia lumea-n cap, ducându-şi traiul pe praguri străine. Dacă pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial avem motive să-l înjurăm pe Churchill pentru trocul făcut cu Stalin, care i-a pus România în braţe "ţarului roşu", acum putem cel mult să ne uităm urât la cei care l-au crezut pe Iliescu şi ai lui în 1990, când fluturau lozinca "Nu ne vindem ţara!". Dar chiar dacă i-am blestema pentru că apoi au dat-o pe degeaba şi nici măcar la licitaţie, ci pe sub masă, tot zadarnic ar fi, căci mortul de la groapă nu se mai întoarce! "Ce păcat, măi, Adriane, că ţara asta trebuie să aleagă între doi foşti comunişti!..." Aşa-i spunea cinic Băsescu lui Năstase prin 2004, când mulţi dintre compatrioţi credeau povestea lui Trăienel cu "arderea" corupţilor. De fapt era vorba despre cei aflaţi în afara taberei puterii, care acum, cu buzunarele pline din ceea ce au furat, şi-au găsit adăpost prin meleagurile exotice de peste mări şi ţări!
Lupta pentru putere continuă însă pe tărâmul mioritic, fără menajamente, cu sacrificarea viitorului fiecărui anonim din ţara asta. Care se tot întreabă dacă mai avem vreo şansă de a ne reveni la o normalitate pe care reuşim tot mai greu s-o definim. Personal rămân, totuşi, optimist, dovadă că n-am luat pământul ţării pe talpa pantofilor, căutând scăpare de pe corabia pe care unii o socotesc blestemată să se scufunde sub povara păcatelor noastre. În mintea mea, nu pot accepta că ar fi ceva definitiv în lumea noastră. Nici răul, dar nici binele nu pot avea valenţe de eternitate. Ştiu, s-a dovedit că la noi dreptatea umblă cu capul spart, că acum - mai abitir decât oricând - statul paralel şi-ar face de cap, că alegerile au fost măsluite, inclusiv cele prezidenţiale din 2014, după cum a declarat recent unul dintre judecătorii implicaţi în acel proces şi că marii mahări sunt intangibili câtă vreme sunt pe funcţii. Eu sunt însă consecvent credinţelor mele şi cred că buboiul se va sparge atunci când îi va veni vremea. Şi că totul se va petrece în momentul în care se va ajunge la concluzia că soarta unor oameni, a unor partide sau grupuri de interese, nu pot prevala asupra celei a României şi legea se va aplica în litera şi spiritul ei tuturor cetăţenilor, indiferent de rangul de putere pe care l-au accesat. Cu siguranţă, exprimându-mi asemenea convingeri, nu voi fi privit cu simpatie de privilegiaţii sorţii care se ştiu cu musca pe căciulă, dar nu voi renunţa la dreptul meu de a-mi exprima convingerile. Şi de a spune că ţara a fost guvernată prost de politicieni diletanţi, dacă nu chiar suferind de grave dizabilităţi între care cele lingvistice sunt cel mai puţin condamnabile, dovadă nenorocirile care se abat asupră-i, că oamenii de rând au fost minţiţi cu cinism, speriaţi că dacă vin ceilalţi va fi şi mai rău sau chiar că pot suferi "accidente" ca pe timpul Securităţii comuniste ale cărei năravuri le-au preluat structurile ce sunt operaţionale mai mult sau mai puţin la vedere. Şi când spun asta mă bazez pe nişte lucruri simple, care dovedesc un început de schimbare la faţă în bine. Am să dau un singur exemplu în acest sens. Ani la rând s-au tras clopote de îngropăciune pentru Spitalul Municipal din Curtea de Argeş, unde numărul doctorilor se împuţina văzând cu ochii şi dotările în aparatură modernă îmbătrâneau sub cheie pentru că n-avea cine le folosi. Pentru mulţi argeşeni, unitatea care deserveşte circa 100.000 persoane din zonă era considerată o anticameră a capelelor mortuare din parohii. Numai că s-a întâmplat o minune şi s-au deblocat posturile, care au fost ocupate de medici tineri şi entuziaşti, care s-au decis să prindă rădăcini la Curtea de Argeş. Iar pentru mine semnalul cel mai puternic a fost dat în momentul în care aici s-a făcut prima operaţie cu trusa laparoscopică de către aceşti tineri specialişti. Ceea ce a fost atunci un eveniment a intrat acum în cotidian. Concluzia: am intrat în normalitate, am făcut pasul decisiv pentru schimbarea la faţă în bine a situaţiei de la spital! Sigur, mai sunt şi detractori şi nihilişti care vor susţine că nu s-a schimbat ceva cu 16 doctori noi angajaţi cât timp s-au păstrat nu ştiu ce mentalităţi. Realitatea îi va contrazice, astfel că n-am să dau aici şi acum nume de oameni ce înţeleg să-şi facă la modul corect treaba, fie şi pentru simplul fapt că ei nu se consideră a fi eroi şi nu vor decât să fie sprijiniţi să-şi facă datoria cât pot ei de bine. Oameni buni, fiţi optimişti: se poate orice, cu condiţia de a şti să ne cerem pe un ton apăsat respectarea drepturilor la o viaţă demnă!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
