PUNCTUL PE Y - Elogiul funiei
Poporul în mijlocul căruia au poposit în urmă cu vreo 400 ani strămoşii actualului preşedinte are o zicală: să nu vorbeşti despre funie în casa spânzuratului! Este o probă de înţelepciune şi de bun simţ pe care şeful statului nu şi-o asumă. Recentul său discurs de la comemorarea Holocaustului reprezintă de-a dreptul o sfidare a acestui principiu. Într-o manieră pe care a transformat-o într-un veritabil program, Iohannis foloseşte orice manifestare oficială pentru a-şi ataca adversarii politici. O face şi la Alba Iulia, la Bucureşti şi Iaşi, dar şi la Bruxelles şi Aachen.
A înregistrat o veritabilă performanţă (cu atât mai remarcabilă prin ereditatea sa) la manifestarea amintită, comparându-şi "inamicii" din Guvern şi din Parlament cu naziştii! A făcut-o exact cel care a solicitat retrocedarea patrimoniului Grupului Etnic German (asumat nazist), pe care l-a şi negociat cu sine însuşi, reprezentând concomitent cele două părţi aflat în contencios. Acuzându-i pe cei care stau în calea controlului total al puterilor în stat, la care aspiră ca un veritabil fuhrer, de păcate capitale cărora el însuşi le este etalon, Iohannis se referă la "tendinţa nesăbuită a acestora de a se salva de Justiţie" - aceeaşi justiţie pe care el o sfidează instituţional (prin nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale) şi personal (prin refuzul de a-şi confrunta consoarta cu organele de anchetă), la "blamarea multinaţionalelor viclene", care găsesc sistematic înţelegere la Cotroceni în disputele lor cu organele fiscale care ar dori, în mod abuziv, ca ele să-şi plătească impozitele în ţară şi nu în paradisuri fiscale, sau "diabolizează Uniunea Europeană" - pe care în fapt o servesc într-o manieră care, cel puţin pe parcursul preşedinţiei exercitate de "guvernul nazist", nu poate fi acuzată de lipsă de ataşament.
Mai spune preşedintele în discursul său memorabil că "în numele unui aşa-zis ideal suprem", cei cu care e nevoit să împartă puterile separate de Constituţie, aceşti nazişti, schimbă legi pe care el însuşi le consideră foarte bune atâta timp cât îi servesc interesele (ca de pildă, completele de 5 în care preşedinta autonumită îl salvează de rigorile legii care nu i-ar mai fi permis să fie preşedinte) şi "capturând instituţii" pe care el însuşi ar dori să şi le treacă în solda de pretorieni alături de serviciile secrete şi parchetul devotat. Drapându-se în hlamida de campion al democraţiei, Klaus Iohannis nu are de fapt decât un singur obiectiv: să-şi conserve demnitatea la care a avut acces fără vreun merit şi s-o întărească după modelul liderilor absoluţi, care au făcut istoria etniei căreia îi aparţine.
Iohannis se luptă cu PSD-ul "nazist" pentru putere, pentru mai multă putere, şi nu pentru principii pe care oricum le încalcă cu multă naturaleţe. El vede în guvernarea la al cărei control are accesul limitat de algoritmul rezultat la urne un model prin care se consolidează un presupus "regim nazist". Atunci când cineva a îndrăznit să-l suspecteze că ar fi beneficiarul înaintaşilor nazişti, Europa a sărit în sus, considerând intolerabilă o asemenea comparaţie! De data aceasta, aceeaşi Europă tace mâlc şi-l creditează pe preşedintele român cu beneficiul vigilenţei democratice. Discursul său de la Holocaust - el însuşi o relativă impietate - este un elogiu al funiei. În casa spânzuratului...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
