Editorial AMOS NEWS - Cine va număra morţii lui Iohannis?
Anul electoral nu ne face bine. Deloc! Dimpotrivă, generează un amestec exploziv, pentru că măsurile contra coronavirusului sunt alterate de considerente care ţin nu de sănătatea cetăţenilor, ci de competiţia dintre partide. În centrul acestor dispute a ajuns, vrând-nevrând, Marcel Vela, ministrul liberal de Interne. Şi asta se întâmplă chiar în momentul în care devine evident că explozia de coronavirus în România depăşeşte din punctul de vedere al dinamicii explozia din Italia. Cum îi facem faţă?
Statistica nu minte! Este o ştiinţă pe care nu o putem sub nicio formă ignora. Din punct de vedere statistic, dinamica propagării coronavirusului în România a fost sensibil mai mare decât dinamica propagării coronavirusului în Italia, în aceeaşi perioadă de referinţă. Ceea ce înseamnă că, teoretic, efectele vor fi şi mai devastatoare. Pentru a inversa lucrurile, autorităţile nu pot interveni altfel decât prin măsuri mai ferme decât cele care au fost adoptate în mod gradual în Italia. Ceea ce nu se întâmplă şi nu se întâmplă din motive politice. Decidenţii nu stau cu faţa la cetăţean. Ei se raportează exclusiv la competiţia politică. Şi, din acest motiv, populaţia nu este protejată în mod suficient, în ciuda faptului că reprezentanţii a două ministere încearcă să ducă pe umeri o povară imposibilă.
Cum putem face în aşa fel încât să luăm măsuri mai rapide, mai ferme şi mai eficiente decât cele care au fost adoptate, rând pe rând, în Italia? Prima condiţie: centrul de comandă să fie mai puternic. Iar centrul de comandă, atunci când ne confruntăm cu o pandemie, nu poate fi localizat într-un minister sau în două sau mai multe ministere. Centrul de comandă este Guvernul în integralitatea lui. Iar Guvernul trebuie să fie stabil! În niciun caz cu atribuţii limitate, cum se întâmplă în cazul unui Guvern demis. În al doilea rând, centrul de comandă trebuie să primească împuterniciri depline, pentru a acţiona în mod legal împotriva pandemiei de coronavirus, fără a putea fi acuzat vreodată că, prin aplicarea unor măsuri ferme, deseori dureroase, cu caracter excepţional, încalcă şi nu limitează constituţional drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Cum poate fi atins acest obiectiv? Acest obiectiv - şi, iată, am ajuns la al treilea rând - nu poate fi altfel atins decât prin instituirea stării de urgenţă, pe care, personal, o invoc insistent de mai bine de două săptămâni. Şi nu sunt singurul! Un personaj împotriva căruia m-am luptat ani de-a rândul, astfel încât sub nicio formă şi nimeni nu mă poate acuza că l-aş simpatiza sau că aş fi făcut cu el un pact, fostul preşedinte Traian Băsescu susţine, extrem de bine argumentat, acelaşi lucru. Declararea stării de urgenţă este o condiţie sine qua non pentru ca statul român să poată utiliza mijloace de luptă adecvate, ţinând în frâu propagarea coronavirusului şi limitând consecinţele acestui flagel. Starea de urgenţă permite limitarea temporară şi excepţională, dar în deplină legalitate şi fără a se permite vreun abuz, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, cum ar fi de pildă dreptul de a circula liber, şi permite de asemenea restrângerea temporară a drepturilor unor societăţi comerciale asupra propririi proprietăţii. Cum ar fi de exemplu rechiziţionarea temporară de către insitituţiile statului a unor hoteluri şi blocuri de locuinţe gata mobilate, pentru a fi destinate carantinării sau chiar rechiziţionarea de instrumentar, medicamente şi mijloace de igienă de la societăţile comerciale care le deţin, pentru a fi curmată specula de orice fel. Şi da, declararea stării de urgenţă obligă presa la mai multă responsabilitate şi limitează difuzarea de ştiri false, care stârnesc panică sau îi îndeamnă pe cetăţeni să combată coronavirusul prin mijloace inadecvate. Şi, din nou da, abia atunci este legal ca instituţiile de forţă ale statului să-i poată obliga pe cetăţeni să rămână pe cât posibil la domiciliu sau să respecte regulile de carantină, indiferent cât de drastice ar fi acestea şi abilitează organele de urmărire să monitorizeze deplasarea acestora şi contactele pe care ei le au cu alte persoane. În absenţa stării de urgenţă, acţiunile statului sunt limitate şi în mare parte contestabile, ca să nu spun ilegale.
Starea de urgenţă, conform Constituţiei României, înlătură posibilitatea dizolvării Parlamentului. În consecinţă, îi împiedică pe decidenţii de la Cotroceni şi de la nivelul partidelor de guvernământ să meargă mai departe în realizarea proiectului anticipatelor. Survine, din nefericire, un nou tip de competiţie, care poate dinamita măsurile pe care statul român le poate lua. În epicentrul acestei competiţii este Marcel Vela. Dacă se declară starea de urgenţă, actorul numărul unu în lupta împotriva coronavirusului, în jurul căruia se concentrează întreaga forţă de care dispune statul român, devine, conform Constituţiei, ministrul de Interne. Ei bine, partenerii lui Marcel Vela, nu numai cei de la USR, ci şi cei liberali, se tem să-i încredinţeze acestuia puterile sporite pe care le implică aplicarea măsurilor derivate din starea de urgenţă. Marcel Vela ar deveni în aceste condiţii un personaj plasat în centrul scenei, mai important, e adevărat, pentru o perioadă limitată de timp, decât premierul, decât ceilalţi membri ai Cabinetului, decât preşedintele partidului şi chiar mai important decât preşedintele României, singurul care poate emite decretul pentru declararea stării de urgenţă. Marcel Vela devine incomod şi periculos şi pentru adversarii politici ai PNL, care îi contestă calităţile de lider, făcând deseori trimiteri neconforme la biografia sa. Care, ca orice biografie a oricărui muritor, are şi zone controversate. Dar acelaşi Marcel Vela, încercând să reformeze Ministerul de Interne, poate prin măsuri bune, poate prin măsuri rele sau excesive, este confruntat şi cu o rezistenţă din interior fără precedent. Vezi, între altele, poziţia unora dintre cele mai puternice sindicate. Deci, din motive politice sau din alte motive, pur conjuncturale, pentru mulţi, Marcel Vela este indezirabil în postura de cel mai puternic om în stat, cel care ar aplica întregul set de măsuri vizând administarea statului în regim de urgenţă.
Din toate motivele expuse mai sus, rezultă că România este mult mai vulnerabilă în faţa asaltului coronavirusului decât Italia şi, după opinia mea, a rămas mult în urmă din perspectiva aplicării unor măsuri ferme de prevenţie. Şi asta, atenţie, nu se întâmplă sub nicio formă din vina lui Arafat sau din vina lui Tătaru şi nici din vina lui Marcel Vela sau a lui Victor Costache, cei patru atleţi ai luptei împotriva pandemiei, pe care-i putem vedea zilnic pe micile ecrane. Adevăraţii vinovaţi sunt în spate. Iar cel mai vinovat dintre toţi este preşedintele Klaus Iohannis. Căruia, din nefericire, în curând va trebui să-i punem în spinare şi morţii!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
