LA ŢINTĂ: 6 martie - o dată istorică pe nedrept uitată
Mă tem că dac-aş întreba 10 oameni întâlniţi pe stradă ce anume le sugerează data de 6 martie, în 8 cazuri aş primi drept răspuns ridicări de umeri. Şi mă refer la cei maturi, nu la adolescenţii care au simulat Bacalaureatul la istorie zilele trecute. Pe ei nu i-aş deranja, pentru că sunt simulanţi prin definiţie a examenului de maturitate. În plus, mă tem că aş fi trecut automat în categoria mumiilor, pentru că nu vibrez la versurile nemuritoare ale operelor lui Guţă, Vijelie, Minune sau nu mai ştiu eu cine.
Ce alişveriş are, dom'ne, 6 martie ăsta? - m-ar putea întreba oricine dintre ridicătorii din umeri, agasaţi că nu-i chestionez despre partida dintre Petrolul şi Steaua din Cupa României sau că întorc spatele suferinţelor Monicăi Iacob Ridzi ori ale Elenei Udrea. Păi are - le-aş răspunde - căci a reprezentat începutul sfârşitului unei lumi, după care n-a mai fost ceva ca înainte. Să mă explic: la 6 martie 1945 s-a instaurat din ordinul lui Stalin şi cu sprijinul baionetelor sovietice guvernul aşa-zis democratic, condus de Petru Groza. A urmat o reformă agrară care a distrus marea proprietate funciară, lumea românească a intrat într-o furtună transformată în haos după abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947 şi după instaurarea republicii populare. La 11 iunie 1948 s-au naţionalizat principalele mijloace de producţie industriale şi s-a dat startul cursei edificării statului socialist. Comuniştii de omenie au fost promovaţi de la şaibă şi baros şi s-au instalat ca directori de întreprinderi, ţăranii au fost siliţi să-şi dea pământurile primite la reforma agrară gospodăriilor colective şi traiul românului a intrat pe făgaş bolşevic. Cine nu s-a aliniat, în frunte cu "intelighenţia neamului", a ajuns în lagărele gulagului românesc, aşa cum poruncise ţarul roşu de la Kremlin, care urmărea desnaţionalizarea, ca să poată pune bazele imperiului mondial sovietic. Celor mai mulţi li s-au întors numai numele din puşcării, dar asta e altă poveste...
De reţinut ar fi faptul că între 1945 şi 1970 s-a încercat înlocuirea "putredei lumi capitaliste" cu cea doctrinar denumită sănătoasă, socialistă. Până în 1989 s-au copt condiţiile pentru tragerea apei şi revenirea la ceea ce fusese înainte de 6 martie 1945. Şi istoria s-a repetat prin demolarea a tot ceea ce exista, pe motiv că industria era un morman de fiare vechi şi agricultura falimentară. Nu s-a preluat aproape nimic, ci totul a fost lăsat pradă jafului generalizat uşurat de nepriceperea sau de ticăloşia conducătorilor pe care i-am ales noi, ca să implementeze "capitalismul de cumetrie". Nişte nenorociţi s-au îmbogăţit prin corupţie, majoritatea oamenilor de rând au sărăcit şi trăiesc mai rău decât înainte de împuşcarea Ceauşeştilor. Agricultura se face majoritar de subzistenţă, marile combinate agro-alimentare au dispărut, importăm de ne ia dracu' produse finite şi exportăm materii prime, iar salariile celor mai mulţi dintre noi sunt de nivelul statelor subdezvoltate, nu al celor din UE. Am început să ne vindem străinilor pământurile pe care le lăsăm să se pârlogească şi habar n-avem nici ce populaţie mai avem şi nici ce suprafeţe, pe categorii de folosinţă, câtă vreme nu există interes pentru cadastrare şi o bună gospodărire a resurselor. Şi asta pentru că se vrea continuarea jafului până la ultimul pai, iar pentru asta trebuie întreţinut haosul.
Când hoţii şi bandiţii cu gulere albe ajung după gratii, e spectacol mediatic generalizat pe potriva corupţiei, scandalul e direct proporţional cu poziţia ocupată de acuzaţi sau condamnaţi şi excesele de zel ale justiţiei care mai condamnă şi pe unii ce nu prea par vinovaţi, au ajuns să fie criticate şi de presa de peste ocean. În acest timp începem să constatăm că marea nenorocire pe care ne-a produs-o comunismul a fost aceea a distrugerii cultului pentru muncă pe care-l aveau cândva românii. Acum toţi cei care au ceva sânge în instalaţie şi protecţia necesară vor să se îmbogăţească din şmecherii, fără deosebire de sex, etnie, partid sau orientare sexuală. Munca le pute şi fac ceva pe ea, căci ştiu mai bine ca alţii că şi dacă s-ar deşăla, nu şi-ar permite decât să-şi ducă zilele amărâte de azi pe mâine. Am ajuns, vorba unui clasic local în viaţă, în situaţia descrisă de constatarea "e o jale de nedescris, o tristeţe fără margini, şi o lene de ancestrală". Dar ar fi nedrept să aruncăm totul în spinarea lui 6 martie 1945, nu credeţi?...
