LA ŢINTĂ: O propunere perfidă
Oricât ar părea de greu de crezut, aceasta a venit de peste ocean. În presa americană, cineva a avut ideea de a critica lupta anticorupţie din România. Motivul: presupuse abuzuri comise de justiţia noastră împotriva patronilor de presă Adrian Sârbu şi Dan Adamescu, care sunt cercetaţi de DNA după gratii. Autorul articolului îşi exprimă convingerea că se urmăreşte limitarea libertăţii presei în spaţiul carpato-danubiano-pontic. La prima vedere, omul îşi exprima o părere şi nu-i poate fi contestat acest drept, mai ales în SUA, definită drept ţară a libertăţii. Acolo, presa a făcut să cadă un preşedinte, în urma scandalului Watergate, dovedind că este cu adevărat a patra putere în statul democratic. La noi, chestia asta cu a nu ştiu câta putere este numai o părere. Adică, atunci când politicienii au nevoie de mass-media, o mângâie, o saltă-n slăvi, ca să manipuleze alegătorii, o cumpără cu vorbe şi după ce-şi ating scopurile, o trimit la origini. Şi câtă vreme există independenţi care execută ordine politice, de ce n-ar avea şi presa un asemenea segment, care să scape celor ce ne privesc de la distanţă?...
Habar n-am dacă onorabilul semnatar al articolului publicat într-unul dintre cele mai mari şi reputate ziare americane a "pipăit" situaţia la faţa locului, printre mizeriile cotidiene de care te poţi lovi circulând între palatele puterii pe malul Dâmboviţei sau de aiurea ori dacă s-a bazat pe anumite surse, cărora ţine să le păstreze confidenţialitatea. Am totuşi sentimentul că n-a trăit pe meleagurile mioritice măcar câteva luni de zile cu mizerul salariu minim pe economie, dat ca o pomană de toate guvernele postdecembriste şi că n-a simţit pe propria-i piele ce înseamnă să fii umilit în fiecare clipă, terorizat de grija zilei de azi şi de mâine, dar mai ales de lipsa perspectivelor. Şi dincolo de orice, că nu s-a izbit de corupţia noastră endemică, având adânci şi trainice rădăcini fanariote. Sigur că pentru un american crescut într-o altă cultură, indiferent de originile sale, lumea asta a noastră latino-balcanică poate părea cel puţin ciudată, dacă nu chiar exotică. Aici, fiecare îşi face regulile lui, atunci când nu există norme clare. Iar când există, cei interesaţi găsesc destul de repede posibilităţile ca să le ocolească. Amestecul de principii preluate "constructiv", (oare formularea asta stârneşte cuiva nostalgii?), din democraţiile occidentale, cu cele tarate, ce ţin de despotismul oriental, l-ar face pe orice psiholog cu doctorat obţinut la Oxford, Cambridge, Harvard, Yale sau Sorbona să se urce pe pereţi şi să latre ca pisica. Şi asta pentru că mentalul colectiv românesc nu se potriveşte vreunui tipar prestabilit, fiind dovada de nerespins că omul - românul cu precădere, dacă merită această calificare - este un mic univers.
"Revenind la cestiune"- vorba lui Caragiale, legitim este să ne întrebăm cui foloseşte acel articol şi, fără îndoială, dacă nu vrem să facem pe proştii, apar pe dată şi posibile răspunsuri. Iar dacă nu uităm că în America nu se prea osteneşte cineva să facă gesturi gratuite, nu mai are rost să luăm în calcul nici ca posibilitate filotimia. Iar dacă ne mai amintim şi că ofensiva DNA s-a declanşat în forţă după vizita de anul trecut a adjunctului secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, şi că s-a accentuat după cea de anul ăsta, pare de-a dreptul aiurea apariţia acelui articol, în care se propunea instituirea unui moment zero în istoria corupţiei postrevoluţionare din România. Altfel spus, să fie iertaţi cei "priponiţi" de DNA, să-şi păstreze miliardele de euro furate şi numai de-aici încolo să fim cu ochii în patru asupra a ceea ce a mai rămas din avuţia naţională. Mie, propunerea mi se pare a fi nu numai perfidă, dar şi scandaloasă, pentru că amnistierea ticăloşilor dovediţi mi se pare o tâmpenie fără margini. N-aş fi fost susţinător al Legii Talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), dar proporţiile jafului sunt prea mari chiar şi pentru meleagurile astea binecuvântate de Dumnezeu şi blestemate de Satana ca să fie pângărite de cei aşezaţi de prostia noastră în fruntea mesei bucatelor. Sigur că lupta anticorupţie va trebui continuată câteva generaţii, dar succesul ei chiar şi limitat nu poate fi sperat cât timp se avansează chiar şi ideea iertării păcătoşilor care-şi recunosc vina. Aşa că i-aş cere onorabilului semnatar al acelui articol critic la adresa anticorupţiei româneşti, publicat în ziarul american, să ne lase în durerea noastră, căci astfel de idei nu fac bine civilizaţiei de care, probabil, este mândru că aparţine. Şi nici pe departe nouă, celor care ne chinuim zi de zi să ne justificăm, pe orice căi, vocaţia de supravieţuitori.
