Editorial AMOS NEWS - Marea Casă de Pensii a Armatei tot mai mici
Pe măsură ce Armata Română devine din ce în ce mai insignifiantă sub aspect numeric, Casa ei de Pensii înfloreşte. Este un aspect bizar, care poate deveni scandalos, dar prea puţin important în raport cu conceptul de strategie naţională de apărare. Pentru că, până la urmă, această strategie este compromisă, în timp ce statul suportă costuri tot mai mari de înarmare şi-şi rezervă posibilităţi din ce în ce mai mici de a-şi păstra la o adică suveranitatea. Pentru că alianţa NATO se dovedeşte pe zi ce trece mai degrabă o alianţă politică decât una militară. Recunosc, am cedat în faţa unei realităţi mai degrabă spectaculoase decât profunde. Iar realitatea este, oricât i-ar scandaliza pe unii s-au pe alţii, că un militar încetează de a mai fi combatant după 40 de ani, întrucât, începând de la această vârstă, aptitudinile sale fizice scad dramatic. În aceste condiţii, în scurt timp iese la pensie. Şi îi ia locul un tânăr. Un aşa-zis voluntar. De fapt, un lefegiu al statului. O persoană care cere plată pentru orele suplimentare. Pentru războiul în timp de război şi pentru războiul în timp de pace făcut peste program. După care iese la pensie. Şi, după caz, încă 30-40 de ani, dacă nu şi mai mult, Casa de Pensii a Armatei îi va pune lunar bani în cont. La acest capitol spectaculos, iar, pentru unii, scandalos, mă văd însă silit să adaug un principiu. Pacta sunt servanda. Cu alte cuvinte, în acest caz, angajamentele statului trebuie respectate fără discuţie. Dacă se va schimba ceva, asta va trebui să se întâmple atunci când vom avea o adevărată strategie naţională de apărare. Şi asta nu se va întâmpla decât după ce guvernanţii şi Parlamentul vor înţelege că NATO, pe care ne-am dorit-o atât de mult şi ne-o dorim în continuare, este în primul rând o alianţă politică. Şi abia în al doilea rând şi în anumite circumstanţe s-ar putea dovedi şi o alianţă militară.
Rareori în istorie alianţele militare s-au dovedit cu adevărat trainice. De cele mai multe ori au fost denunţate chiar atunci când statele mai slabe ar fi avut mai mult nevoie de ele. De la acest principiu porneşte unul dintre cei mai respectaţi militari din România, amiralul Romeo Hâldan, atunci când demonstrează, într-o analiză, mai veche, dar magistrală, pe care am preluat-o pe CorectNews (însă sub un titlu care îmi aparţine) că, neavând o strategie naţională de apărare, România rămâne expusă unor mari pericole, în ciuda faptului că este membră NATO. El face multe precizări pe care le voi consemna cât de succint pot. 1). Armata, atunci când este naţională, este elementul maxim de siguranţă a unei ţări. România nu are o armată naţională, ci doar o armată de mercenari, de lefegii, condusă de un număr uriaş de generali. 2). Nu avem un sistem naţional de apărare, pentru că instituţiile care ar trebui să facă parte din acest sistem nu dispun de o strategie unitară, destinată apărării României. Documentele care sunt prezentate Paramentului fiind mai degrabă simple eseuri. 3). România nu are prevăzut niciun sistem militar de pregătire a tineretului în special şi a populaţiei în general pentru o situaţie de război. Cetăţenii ţării nu participă la realizarea situaţiei naţionale de apărare. 4). Toate structurile de apărare lucrează fie în ţară, fie în străinătate, sub comandă străină. Decenii la rând, când făceam parte din Pactul de la Varşovia, această comandă străină se afla la Moscova. Iar ofiţerii superiori pregătiţi acolo deveneau agenţi ai serviciilor sovietice de informaţii. Acum, ofiţerii superiori ai Armatei Române sunt pregătiţi, atât cât sunt pregătiţi, în Statele Unite. 5). Tot în ceea ce priveşte sistemul de pregătire, amiralul Romeo Hâldan dă de pământ - şi pe bună dreptate - cu colegiul Naţional de Apărare, care s-a transformat într-o fabrică de diplome, inclusiv de diplome false de doctorat. 6). România nu are practic variante de apărare. Se porneşte de la o premiză greşită. Şi anume că singurul inamic al României ar fi Federaţia Rusă. Şi asta atâta timp cât România are mai mulţi inamici potenţiali. Dar chiar şi dacă ar avea asemea variante, România nu are cu cine lupta. Pentru că singurii rezervişti sunt pensionarii. Şi pentru că nu există planuri de mobilizare a economiei reale. Şi pentru că nu mai există o industrie de apărare.
Mă opresc aici. Cine doreşte, poate studia analiza amiralului Hăldan. Cine doreşte, îşi poate pune întrebarea de ce, atunci când vorbim despre suveranitatea României, refuzăm să luăm în calcul serviciul militar obligatoriu. De ce suntem singura ţară din sistemul NATO care ridică pe bandă rulantă în rang militar ofiţeri superiori aflaţi în rezervă sau în retragere? Cum de am ajuns ţara cu cei mai mulţi generali şi cu cei mai puţini combatanţi în raport cu populaţia şi teritoriul? De ce Armata, în loc să fie elementul maxim de siguranţă a României, s-a transformat treptat într-o uriaşă Casă de Pensii?
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
