Editorial LA ŢINTĂ, de Doru Bobi Cura de veşnicie
Mărturisesc că sufletul meu se bucură de fiecare dată când pot să revin pe locurile definite drept natale pentru veşnicie de un poet vizionar. Soarta a făcut să mă nasc la ţară, să cresc şi să fiu educat acolo, învăţând o sumedenie de lucruri bune de la oamenii care fac pământul să rodească, udându-l şi cu sudoarea trudei lor înverşunate. Eu mă bucur de fiecare dată când pot să mă întorc la izvoare. Acolo, în satele de munte din nordul Argeşului, sufletele oamenilor peste capetele cărora au nins anii au dobândit tărie de cremene. Imaginea acestei armuri e apărarea lor în faţa prea multor încercări la care-i supune viaţa. Fondul sufletesc rămâne însă cald, plin de o umanitate care nu se dezvăluie uşor. Dar poate fi descoperită atunci când le prinzi privirile drăgăstoase aruncate furiş spre nepoţi sau când le simţi un vag tremur în voci, când vorbesc despre copiii lor. Fiecare sătean îşi are rosturile lui, moştenite de la ăi bătrâni. Cei mai mulţi se tem că gospodăriile clădite cu muncă îndârjită şi sacrificii, se vor părăgini, atunci când ei se vor prăpădi. Mlădiţele mai tinere ale neamului au întors spatele sărăciei şi şi-au luat lumea în cap, ca să-şi câştige pâinea cotidiană departe de vetrele părinteşti. Mai vin pe acasă în concedii şi ai lor îi simt oarecum înstrăinaţi. Copiii lor, luaţi în străinătate sau născuţi acolo, nu prea reuşesc să dialogheze cu bunicii, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă. Şi asta e durere mare pentru cei ajunşi în amurgul vieţii!
Cei obişnuiţi să-şi petreacă week-end(urile) sau concediile prin locuri de fiţe, ca să-şi poată da ifose în faţa prietenilor - să crape fraierii de invidie! - probabil că nu prea au idee ce greu e drumul spre veşnicie. Pardon: voiam să spun spre locurile unde s-a născut veşnicia! Am să mă refer strict la Argeşul nostru drag, meleagul care este leagăn al poporului şi limbii române. Drumurile, în mare majoritate, fie că sunt naţionale sau judeţene, sunt zob. Cele comunale sau locale, oricât ar părea de paradoxal, în unele localităţi sunt mai bune decât cele aflate în administrarea instituţiilor centrale ale statului. Un exemplu: la intrarea în satul Galeş, din comuna Brăduleţ, în mijlocul drumului judeţean se cască o groapă a cărei vârstă ar trebui să-i facă pe administratorii acestei căi rutiere să-şi dea demisia. Asta dacă ar avea minima responsabilitate de a recunoaşte că-i doare-n cot pentru ce-şi iau salariile. În mintea dumnealor consideră probabil suficient faptul că au plantat acolo o cracă ruptă din cine ştie ce copac, pe care subordonaţii o schimbă periodic, după ce-şi pierde frunzele, ca să nu lovească dureros retina participanţilor la trafic. Şi nu le pasă că maşina unui post TV a fost "şifonată" cu ocazia Festivalului Caşcavalului. Localnicii s-au obişnuit cu imaginea dezolantă şi dacă sunt întrebaţi ce părere au despre situaţie, ridică din umeri şi-şi feresc jenaţi ochii. Cei mai mulţi scuipă cu năduf în groapă, gest care este purtătorul unui mesaj greu către cei care se fac vinovaţi de situaţie. Numai că pe cei vizaţi îi doare fix în pasta pixului cu care semnează statele de plată! Oamenii satului îşi dovedesc calitatea de buni gospodari în curţile sau prin grădinile proprii. Dacă vrei să discuţi cu ei despre guvernare, cei mai mulţi schimbă vorba, dându-ţi de înţeles că ăsta nu e subiect serios. Unii însă nu se sfiesc să te întrebe ce face statul ăsta pentru cei care îl întreţin prin taxele şi impozitele achitate. Şi, oricâte argumente le-ai aduce, contraargumentele acestor oameni te obligă să taci.
Să revenim în Curtea de Argeş, fosta Cetate de Scaun a Basarabilor. Oraşul care se laudă cu titlul de singurul regal din ţară şi cu cel de capitală a turismului românesc, de fiecare dată când apare câte o rupere de nori, devine o capcană acvatică pentru locuitori. Şi, deopotrivă, o ruşine pentru administratorii săi, parcă tot mai defazaţi când vine vorba despre problemele reale cu care se confruntă comunitatea. Şi nu vreau să-i critic pentru întârzierile de la nu ştiu ce ceremonii oficiale, ci pentru lucruri concrete. După cum se ştie, în aceste zile la noi se desfăşoară Festivalul Medieval. Iar edilii au avut ambiţia să ne dovedească faptul că pot recrea condiţiile de viaţă din acel ev întunecat. Nu-i vorbă, i-a ajutat şi natura, căci nu cred că Dumnezeu are timp de ei ca să-i pedepsească, după ce ne-am autoflagelat atunci când i-am ales. Pe scurt, ploaia torenţială prăvălită peste oraş în amurgul zilei de sâmbătă l-a transformat, din nou, într-unul lacustru. Să vă mai spun ce s-a întâmplat cu scena concertului, amânat pentru că ameninţa să se transforme într-o capcană pentru artişti şi spectatori? Sau că pe strada Barajului era cât pe ce să se repete pe canal scenele din vara lui 2005, când zona a fost inundată şi apa a făcut prăpăd? Baza de tenis de câmp a fost în pericol, ca şi obiectivele celelalte din zonă. Ce să mai vorbim, cât timp Curtea de Argeş începe să-şi justifice tot mai ambiţios statutul de sat? Aşteptăm cu justificat interes momentul în care autorităţile vor revendica pentru localitate dreptul de a se lăuda că este unul dintre locurile în care s-a născut veşnicia, în speranţa că ar putea atrage turiştii care simt nevoia de adrenalină.
