Editorial LA ŢINTĂ - Crinul pălit de seceta propriei neputinţe
Mărturisesc că n-am fost un fan al lui Crin Antonescu. Fostul lider liberal nu m-a impresionat decât ca orator. A fost şi, probabil, rămâne cel mai bun "gurist" din politica noastră mioritică. Tocmai asta mi-a tras un semnal de alarmă încă de pe vremea când purta plete şi apăruse ca ministru al Tineretului şi Sportului - parcă - pe vremea guvernării CDR. Era bine îmbrăcat, părea stilat, dar câinele lup cu care se afişa mi-a amintit cumva de Ceauşescu şi de "tovarăşul Corbu". Personal l-am cunoscut la Piteşti, în vara lui 2002, când a început ascensiunea lui Adrian Miuţescu. Atunci, Crin s-a mulţumit să stea la prezidiu şi să-l lase pe Cristian Boureanu să-l atace pe Valerică Stoica, liderul la zi al PNL, care avea să fie înlocuit curând de Theodor Stolojan. La un moment dat, Antonescu a dispărut din sală, dar nu singur. Poate s-o fi dus să dea vreun interviu, Dumnezeu să-i ştie... Dar s-a întors tocmai la timp pentru a urmări finalul bătăliei care avea să aducă noul lider al liberalilor din fieful Brătienilor. S-a întâmplat să mă întrebe tocmai pe mine, neştiind că sunt jurnalist: "Cum stăm?" Am înţeles că m-a confundat cu un membru de partid, m-am amuzat, dar i-am răspuns foarte serios că Miuţescu, sprijinit de Davidescu, era în finală cu Cioară. "E bine, câştigăm!" - a concluzionat dumnealui, evident satisfăcut. Atunci am înţeles că soarta lui Cioară se hotărâse deja şi am plecat la Curtea de Argeş, considerând că altfel pierdeam timpul aiurea.
L-am urmărit ani la rând pe Crin Antonescu, în care nu vedeam un liberal, ci mai degrabă un liber-schimbist. Şi asta pentru că nu dovedise capacitatea de a depăşi nivelul unui profesoraş de provincie şi după ani de zile în politică, nu pusese pe picioare o afacere, prin care să dea o pâine la doi-trei amărâţi. Din păcate, nu m-am înşelat, căci n-a reuşit să facă din PNL o reală forţă politică - aşa cum se angajase când a fost ales lider. Incapabil să promoveze un proiect politic propriu, prin care să convingă lumea să-l urmeze până în pânzele albe, s-a mulţumit să fie interpretul partiturilor altora, fie că a fost vorba despre Geoană sau despre Ponta. Cei doi l-au acceptat, pentru că aveau nevoie de voturile liberalilor ca să-l doboare pe Băsescu. Şi nu le strica un herald, care să le strige mesajele - singurul talent al lui Crin. Care, după cum ştim cu toţii, nu are cum să fie compozitor, ci un interpret bun, nimic altceva. Destui oameni pot spune că sunt cutremuraţi de "Balada" lui Ciprian Porumbescu, dar puţini - şi eu nu mă număr printre ei - pot indica precis cine a fost interpretul care i-a impresionat cel mai mult.
Revenind, Crin Antonescu a plutit pe aripile succesului alături de Victor Ponta cât timp USL a fost o speranţă pentru români. Ca să n-o mai lungim, băiatul cu nume de floare n-a dus măcar un proiect la bun sfârşit, cu excepţia celor personale. S-a veştejit sub seceta propriei neputinţe şi când i-a ţinut locul cald la Cotroceni lui Băsescu, după ce se angajase să iasă din politică dacă nu-l va demite poporul la referendum şi când a înţeleles că fusese o matrioşka pentru Iliescu şi ai lui. Atunci, într-o răbufnire de orgoliu, a rupt protocolul USL şi, realizând că nu mai avea cine ştie ce viitor în politică, şi-a aranjat nevasta, negociindu-i o funcţie în parlamentul de la Strasbourg şi de la Bruxelles în schimbul trecerii PNL în tabăra creştin-democraţilor europeni. A urmat fuziunea cu PDL, care a stârnit mari frământări în noul partid care se vrea mare, dar nu poate creşte cu actualii lideri şi cu duşmănia dintre părţile componente, fapt evident şi la Curtea de Argeş.
L-am urmărit pe Crin miercuri seara, "pe sticlă", stând la taclale cu un jurnalist şi dând sentinţe, ca şi cum ar fi fost cavalerul fără teamă şi prihană. Deşi stăpâneşte tehnica manipulării, nu m-a convins că mai poate avea cuvânt credibil în politică. Şi asta pentru că şi-a mâncat credinţa prin înşiruiri de minciuni de genul "n-am fost prieten cu Ponta, nici cu Iohannis", dar şi prin acuzaţiile la adresa celorlalţi. Atunci când scotea "perlele astea" din gură, poate că nu realiza că se decredibiliza, căci orice om normal se ţine departe de cei cu care nu are în comun interese sau măcar idealuri. Concluzia mea: lumea noastră politică dă pe dinafară de atâtea conspiraţii ale papagalilor care se visează vulturi, dar nu reuşesc să fie decât nişte hoitari de ultimă speţă. Or ăştia trebuie epuraţi prin votul nostru democratic, fără osteneala de a le spune simplu: "Adio, bă'!"
