Editorial LA ŢINTĂ - Mulţumim, Simona Halep!
Am aşteptat cu mare nerăbdare semifinala jucată de sportiva noastră la US Open. Vineri dimineaţa m-am trezit puţin după ora 5, căci voiam s-o urmăresc şi pe Serena Williams cu Roberta Vinci. Când am văzut că se dădeau reluări din meciurile masculine, m-am lămurit că meciul Simonei Halep cu Flavia Pennetta se amânase din cauza ploii. Faptul că la New York ploua ca la Curtea de Argeş nu m-a făcut să mă simt american şi nici nu mi-a picat bine. M-am temut că mobilizarea psihică a Simonei, calculată pentru o anumită oră, va avea de suferit dacă este reprogramată cu o jumătate de zi mai târziu. Şi asta pentru că italianca era mai experimentată graţie celor 10 ani în plus la vârstă şi victoriilor înregistrate la fata noastră. Speram însă ca elanul tinereţii ei şi nevoia unui rezultat de răsunet - a doua finală de Grand Slam, după Roland Garros 2014 - să echilibreze balanţa. Numai că organizatorii s-au purtat ca nişte şmecheri din cartierul Harlem, care au transplantat la Flushing Meadows obiceiuri balcanice şi au schimbat ordinea partidelor anunţată iniţial: Halep şi Pennetta au fost trimise primele pe teren, probabil pentru a-i netezi calea Serenei Williams spre Marele Slam, oferindu-i câteva ore în plus de odihnă. Că nu le-a ieşit şi că Roberta Vinci "i-a dat leapşa" jucătoarei de culoare, ţine tot de normalitatea balcanică.
După primele schimburi de mingi, Halep a dat impresia că era fizic prezentă, dar că-şi lăsase mintea să lenevească la hotel. Şi asta s-a accentuat după ce a ratat posibilitatea unui break la 1-1 şi totul s-a prăbuşit. Dominată la toate capitolele, incapabilă să găsească antidot la jocul italiencei, Simona a pierdut primul set cu 1-6. Rezultat absolut normal, după ce a dat cu mingile în crăci sau le-a pus pe trăgaciul Pennettei, care a demolat-o cu plăcerea sadică a celei care ştia că trebuie să-şi ducă adversara în stare de disperare, ca s-o blocheze mental definitiv. M-am amăgit puţin cu speranţa că planul ei n-avea să dea rezultatele scontate, căci în setul doi, Halep a preluat iniţiativa şi chiar a condus cu 3-1. A fost un foc de paie, pentru că apoi a intrat într-un black-out total şi adversara a adunat punct după punct pentru cea mai mare victorie a carierei sale - calificarea într-o finală de Grand Slam. Nici nu bănuiam atunci că Flavia fredona primele note din cântecul ei de lebădă, căci după ce a câştigat marea finală cu Roberta Vinci, sâmbătă şi-a anunţat retragerea în glorie din acest sport.
Să revenim însă la Simona: a început sezonul competiţional bine şi l-a continuat catastrofal, într-o vară de coşmar, pentru a realiza în toamnă o revenire spectaculoasă în luminile rampei, recâştigându-şi locul secund în clasamentul mondial. Destui compatrioţi o vor câştigătoare pe linie, ca să-şi răzbune, probabil, propriile frustrări. Ei ignoră factorul uman şi faptul că Simona nu e un robot, care poate fi programat şi condus din telecomandă. Fizicul ei atipic pentru acest sport extrem de dur şi pretenţios a fost compensat de o voinţă fantastică uneori şi poate şi de un noroc pe măsură. Dar este clar că nu este încă destul de coaptă pentru marea performanţă şi nu ştie, nu poate sau nu vrea să apeleze la trucurile care fac parte din viaţa altor adversare, ajutându-le când şi când să treacă peste forma slabă de moment. În plus, există o enormă presiune pusă pe ea de toată lumea, inclusiv de tot soiul de papagali dubioşi care pozează drept mari specialişti ce-şi dau cu presupusul sau fac strategii şuetă pe la emisiuni de televiziune sau radio ce frizează ridicolul. Şi aşa ceva este destul de greu de suportat pentru o fată care abia a ieşit din adolescenţă şi poate avea crize de personalitate. Cam asta cred că s-a întâmplat şi în semifinala cu Pennetta...
Ion Ţiriac, acest guru al tenisului mondial, a diagnosticat-o corect în repetate rânduri, dar n-a fost luat în seamă de egocentriştii care se chinuie să se bronzeze la soarele gloriei Simonei. Mărturisesc că şi eu am iubit-o şi uneori am condamnat-o pentru uşurinţa cu care pierdea meciuri la jucătoare cărora le era clar superioară. Dar am şi înţeles-o şi nu pot să n-o respect pentru faptul că, prin muncă, şi-a depăşit condiţia, declanşând ceea ce s-a numit "halepmania" şi făcându-ne de multe ori să fim mândri că suntem români, ca şi ea. Şi de aceea acum, într-un moment delicat al carierei ei, mi-aş permite să-i spun ca şi cum ar fi copilul meu: "Mulţumim, Simona, capul sus şi mergi mai departe cât te-or ţine picioarele şi capul!"
