Editorial LA ŢINTĂ - Respect faţă de viaţa oamenilor
Probabil că vi s-a făcut lehamite, dragi cititori, să tot auziţi cum politicienii noştri se dau de ceasul morţii - la modul declarativ, fireşte! - să ne demonstreze cât de preocupaţi sunt de îmbunătăţirea standardului nostru de viaţă. Atâta dragoste faţă de alegător, nesusţinută de fapte, produce greaţă. Trăim oare noi mai bine acum decât anul trecut sau decât acum doi ori douăzeci de ani?... Cei mai mulţi dintre noi trebuie să recunoaştem că ne târâm zilele de azi pe mâine. Ăsta este adevărul, restul sunt palavre! Cunosc o sumedenie de oameni, dar dintre ei, mai bine de 90% târăsc targa pe uscat şi nu îndrăznesc să se gândească la ziua de mâine. Ca un optimist incorigibil, eu nu pot accepta însă ideea că situaţia se va perpetua la nesfârşit. Şi asta pentru că am unele exemple de bună administrare a treburilor publice. Şi când spun asta, mă gândesc la nişte primari, care fac pe dracu-n patru să mai facă un pas în plus de la an la an, pentru a schimba în bine viaţa comunităţilor pe care le conduc. De pildă, m-am crucit când l-am văzut sâmbătă pe Virgil Baciu, de la Corbi, în timp ce rostogolea voiniceşte un bolovan căzut dintr-o Rabă, pe o străduţă din Corbşori, care era pregătită pentru asfaltare. Când mi-am exprimat uluirea, mi-a spus că şi-a scos colegii din primărie afară din birouri pentru a încărca agregatele necesare la consolidarea drumurilor care urmau să fie modernizate: "Am promis să-i scoatem pe oameni din noroi şi nu ne vom preface că am uitat. Indiferent de funcţie şi studii, trebuie să dăm dovadă de solidaritate în comunitate, căci binele trebuie să fie accesibil tuturor, nu numai privilegiaţilor".
Ca unul care-l cunosc bine de câţiva ani de zile pe nonconformistul Virgil, ştiam că asta e filozofia lui de viaţă. Şi că e omul care nu abandonează un proiect, dovadă cel lansat pentru satul său natal, Poenărei. Atunci când a început să organizeze întâlnirile anuale ale fiilor satului, spunea că scopul său era să-l salveze de la pieire, căci mai era populat de câţiva bătrâni şi de câteva familii mai tinere, care nu se îndurau să lase focul să se stingă în vetrele strămoşeşti. Acum poate spune că a reuşit şi satul unde a fost ultimul adăpost al partizanilor anticomunişti, la Râpa cu brazi, trăieşte o viaţă nouă. Şi asta pentru că mulţi dintre cei veniţi la sărbătoarea anuală organizată de Baciu au cumpărat pământ şi şi-au construit case la Poenărei. Este o dovadă de nerespins că se poate, atunci când vrei!
Ascultându-l pe primarul din Corbi, mă întrebam cum i-ar sta lui Călin Budan sau lui Nae Păunescu la munca de jos, adunând gunoaie pe strada Voievozi. I-am pomenit pe ei, pentru că-mi sunt prieteni şi n-am vrut să deranjez alte comodităţi din Primăria Municipală, mai ales că mi-a ajuns la ureche faptul că pe acolo sunt şi oameni bolnavi, cu certificate de handicap. Departe de mine gândul de a fi de acord cu cei ce susţin că am avea la Curtea de Argeş o administraţie care uneori parcă are orbul găinilor, ca să nu spun că ar fi atinsă de Alzheimer, atunci când se pune problema îndeplinirea promisiunilor electorale. Acum, dacă e să fim corecţi, nici noi, vulgul, nu suntem departe de aşa ceva, căci de fiecare dată ne comportăm la modul handicapat, lăsându-ne înşelaţi de promisiuni, cu speranţa că poate, poate, s-o schimba ceva de data asta... Revenind la chestiune, primarul Nicolae Diaconu a spus clar de câţiva ani că nu se va sui pe utilajele de deszăpezire şi nici nu-l va vedea cineva mânuind o lopată stahanovistă, ca să le facă pârtie spre locul de muncă subordonaţilor. Este alegerea dumnealui şi n-o comentez.
Câtă grijă faţă de creşterea standardului de viaţă al cetăţenilor dovedesc primarii noştri, puteţi descoperi zilnic în paginile acestui ziar. Nu voi întocmi o listă, ca să nu nedreptăţesc pe cineva, prin omisiune. L-am pomenit pe Virgil Baciu pentru iniţiativa inedită de a-i scoate pe funcţionari la muncă în aer liber. Nu vreau să fac din el sau din ceilalţi primari eroi, pentru că tocmai pentru asta au fost aleşi şi îi plătim. Aş dori să-i aduc însă omagiul meu şoferului microbuzului implicat duminică în accidentul cumplit de la Băiculeşti, care şi-a sacrificat viaţa, ca s-o protejeze pe a călătorilor, ameninţaţi de acţiunea unui imprudent, ca să nu spun descreierat, ajuns aiurea la volanul unui autoturism. Personal am fost de mai multe ori la Bucureşti şi m-am întors acasă cu acel conducător auto de la firma de transport călători, fără probleme, sănătos, i-am apreciat profesionalismul şi calitatea de om şi îi resimt pierderea ca pe a unui prieten drag. Iertat să fiu de cei pe care-i pot deranja, dar pentru mine este un erou. Şi nu mă sfiesc să spun că avem nevoie de eroi, de exemple pozitive, fie că sunt oameni de rând sau aleşi ai lor, pentru a ne da o umbră de speranţă în ziua de mâine.
