Editorial LA ŢINTĂ - Ticăloşia ucide România
De ani şi ani ne confruntăm cu ea. Ticăloşia celor care ne-au condus dispreţuindu-ne, ne-a sărăcit. Jefuiţi şi de speranţe, ne-au rămas numai înjurăturile. Sau blestemele, care nu ajută la ceva. Mincinoşii care ne-au păcălit, căţărându-se în spinările noastre cocoşate de poveri, îşi bat joc de noi prin simpla lor existenţă. Care ar trebui să scandalizeze, după atâtea dosare de corupţie nefinalizate prin condamnări sau prin confiscarea averilor ilicite. Trăim ca într-un sat fără câini. Habar n-avem ce s-a întâmplat în 1989, dac-a fost sau nu revoluţie. În înalta lor înţelepciune, procurorii au închis toate dosarele pe această temă. Dar, la presiunea Europei, au redeschis dosarele mineriadei din 13-15 iunie 1990. Argumentul de nerespins a fost că nicăieri în lume crimele nu se prescriu. Ion Iliescu şi apropiaţii lui sunt judecaţi pentru vreo câţiva morţi. Foarte corect, dar ce facem cu sutele de victime din decembrie 1989? Cum pot fi prescriptibile crimele de atunci?... Misterele revoluţiei rămân ascunse, ca şi cele ale răpirii jurnaliştilor din Irak. Dosarul acela ciudat a fost secretizat de un Băsescu disperat acum că el, ca preşedinte, poate fi tras la răspundere. Ce repede uită şi el, şi Iliescu şi toţi ceilalţi că nimeni nu e mai presus de lege!...
N-am să mai rememorez acum lungul şir al impotenţelor justiţiei noastre când vine vorba despre taxarea corupţiei şi mârşăviilor cotidiene din administrarea treburilor publice. Voi insista numai asupra prefăcătoriei neruşinate cu care unii ne sfidează. Iată, vinerea trecută, au murit câteva zeci de oameni într-un club bucureştean făcut într-o fostă magazie. Care funcţiona la mica înţelegere cu organele administrative din sector şi cu forţele de ordine. După ce s-a întâmplat nenorocirea demnă de o ţară bananieră, avem dreptul să fim îngreţoşaţi de declaraţiile papagalilor care dezvăluie faptul că acel club funcţiona ilegal. Anchetatorii, după mai bine de 48 ore, n-au fost în stare nu să-i aresteze pe criminali, dar măcar să-i indice. Ceea ce îndreptăţeşte ideea că dosarul se va mermeli. Am avut o senzaţie de vomă ascultându-i pe toţi neaveniţii care plângeau la televiziune după "acei tineri frumoşi, minunaţi, talentaţi" - viitorul României - pieriţi ca nişte animale călcaţi în picioare de semenii lor, terorizaţi de teama de moarte. Dar le-a oferit cineva, cândva, acelor tineri - ca o recunoaştere a ceea ce sunt - nişte bilete la un concert organizat într-un spaţiu sigur, nu într-un grajd?... De ce guvernanţii nu reuşesc să dea vreodată cele 6% din PIB pentru educaţie, de ce nu oferă burse adevărate şi de ce nu reuşesc să păstreze valorile în ţară, e ştiut: pentru că sunt lacomi, ticăloşiţi în rele şi luptă numai pentru osânza proprie, ca nişte impostori ce sunt. Micimanii ăştia sunt gata să se solidarizeze cu moartea, dar nu cu viaţa. Consideră că dacă dau câţiva lei sau euro de pomană pentru ajutorarea răniţilor de la acel club, s-au exonerat de orice răspundere. Şi nu-i va mai interesa soarta celor ajunşi handicapaţi din neglijenţa unor tipi ca un anume primar, ce se spăla pe mâini de responsabilitate cu un cinism nefiresc. E vremea, dragilor şi iubiţilor, să tragem apa după nenorociţii ăştia, indiferent ce posturi ocupă în structurile statului - alese sau numite - şi să impunem respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor ţării. Altfel, noi şi copiii noştri vom continua să murim ca proştii şi ticăloşii vor declara doliu naţional, ne vor îngropa şi apoi se vor uşura pe mormintele noastre şi pe bruma de viitor al celor ce s-au obişnuit să înghită orice, sub scuza lui "Doamne fereşte de mai rău!"... Nu mai trebuie organizate marşuri de solidaritate cu familiile morţilor, ci de protest contra organismelor statului corupt, cu ADN-ul alterat de jigodenia congenitală, moştenită din Fanarul Stambulului, unde unii merg şi acum ca la Mecca. În ceasul al doisprezecelea trebuie să realizăm că fără să ne coalizăm împotriva relelor pe care le ştim, suntem pierduţi, nu credeţi?...
