Editorial LA ŢINTĂ - Prietenia care uneşte oameni
Într-o vreme a tuturor dezbinărilor posibile şi imposibile, a ajuns floare rară. La fel ca şi recunoştinţa, pentru că binele se face greu şi se uită repede. Stă în firea păcătoasă a oamenilor să fie mai degrabă răi decât buni. Pentru că majoritatea ţine să fie ţinuţi minte, conştientizând că răul se uită cel mai greu, sunt tot mai tentaţi să-i facă pe cei din jur să sufere. Jigodirea aceasta este accentuată de sărăcia materială, care radicalizează, alimentând invidiile şi urile personale. Din prea mult egoism, ca să nu spun narcisism, destui dintre cei din jurul nostru nu iau în calcul faptul că răutatea lor poate otrăvi. Dar nici nu-i interesează efectul ei distrugător atâta timp cât îşi pot pansa orgoliile exacerbate pe care, de cele mai multe ori, şi le rănesc singuri, ca să-şi ofere motivaţii pentru a-şi vărsa asupra celorlalţi veninul fierii.
E trist, dar adevărat şi trebuie să spun deschis că majoritatea exemplelor negative parvin din lumea politicienilor. Iată, de pildă, sfâşierea provocată de luptele interne pentru putere pe care le duc liberalii din Curtea de Argeş. Stăteam ieri şi mă uitam la nişte fotografii în care dumnealor erau umăr la umăr, sugerând o unitate de monolit. Care nu exista, pentru că printre ei erau unii care le luau - la modul figurat - măsurile de coşciuge colegilor. Asemenea atitudine, pentru cei care gândesc ca mine, este inacceptabilă, degradantă, inumană. Puteţi să-i spuneţi cum vreţi, pentru că eu nu găsesc uşor termenul potrivit. Ceea ce pot spune cu siguranţă este că eu n-aş porni la drum cu asemenea indivizi. Deşi n-am fost membru în vreun partid politic, consider că oricum s-ar numi, ar trebui să se comporte ca o familie unită, şi nu ca una în care bărbatul e stâlp de cârciumă, femeia face trotuarul, iar copiii se dedau tuturor viciilor, care de care mai perverse. Nu fac aluzie la cei din PNL Curtea de Argeş - Doamne fereşte! - dar am văzut şi am trăit destule pentru a fi dezamăgit total de lipsa de moralitate din politică. Pentru că am făcut comparaţia cu familia, aş putea fi bănuit de infantilism. Şi asta pentru că în obsedanta noastră mizerie care a devenit politica mioritică, este clar că nu există decât interese şi complicităţi ale vinovăţiilor. Tocmai pentru că eu nu pot accepta aşa ceva, nu vreau să mă înregimentez în vreun partid. Recunosc că am prieteni printre oamenii politici, dar nu printre politicieni şi nu-mi voi schimba orientarea până când voi închide ochii definitiv.
Poate că vă gândiţi că vreau să vă prostesc. Departe de mine gândul ăsta pervers! Mărturisesc că inima mi s-a muiat când am văzut prietenia care-i leagă pe nişte oameni pe care-i cunosc şi îi respect de ani de zile. În mintea mea i-am numit muschetarii din Curtea de Argeş. Este vorba despre profesorii Mihai Tiţa, Constantin Voiculescu şi Daniel Dejanu şi despre preotul Ioan Cionca. Toţi şi-au dedicat activitatea educării tinerelor generaţii, au îmbătrânit fizic lângă cele care s-au primenit permanent, dar au rămas tineri în spirit. Nu i-am întrebat vreodată ce religie au, pentru că m-am convins de multă vreme că toţi cred în principiile umaniste şi au respect pentru valorile create de oameni. Prietenia lor nu este interesată şi nici pe departe rezultatul alchimiei. Un exemplu: fostul director al Casei de Cultură, Mihai Tiţa, a avut un accident stupid, în urma căruia a ajuns să nu se mai poată deplasa ca argintul viu de la casa dumnealui din Marina până în oraş. Ceilalţi trei muschetari l-au vizitat acasă pe "Puştiul", cum îl alintă drăgăstos prof. Voiculescu, aducându-i bucuria în suflet. Concluzia: sunt demni să primească bucurie numai aceia capabili s-o aducă! Şi asta cu atât mai mult într-o lume care şi-a pierdut busola. Deci, încercaţi să fiţi cel puţin îngăduitori cu cei din jur, dacă nu puteţi fi prieteni. Ar fi un prim pas, după care al doilea s-ar putea face mai uşor decât vă închipuiţi, dragilor şi iubiţilor...
